Alex

Cristian: Cum a luat naștere trupa?

Alex: Țin minte că eram în ultimul an de facultate, îl știam deja pe Andrei, care era coleg de grupă cu mine. Aveam ceva experiență cu chitara bas, cam de un an de zile. M-am apucat târziu de muzică, cum a făcut și Chris Rea. Pe la 20 de ani am început să cânt. În mod natural am simțit nevoia să cânt alături de un chitarist, de un tobar. Am apelat la Andrei, pentru că îl știam din grupă și pentru că știam că el mai cântase pe la munte cu chitara. I-am propus o colaborare. E mult spus colaborare… I-am spus „hai băi să cântăm ceva… și noi”. Și atunci, am început să ne facem planuri cum să începem, unde, cu ce, iar după ce am stabilit câteva detalii, am apelat și la colegul meu de sală, sala de antrenament, mai ales că știam că el urmase și cursuri de muzică, ceva vioară, pian, oricum știa teorie muzicală. Am început cursurile de chitară bas cu profesorul Vlad Vedeș și mă folosesc de această ocazie să-i mulțumesc și să-i urez succes în cariera muzicală. Prima formulă a trupei a fost: Mihai Ionescu (Mișu), Andrei Socarici și eu. Am găsit un garaj în care puteam să repetăm și pe care l-am antifonat timp de trei săptămâni cu cartoane de ouă. După care am început să ținem repetițiile acolo. Totul a început cu un subwoofer, o boxă, o chitară rece și tobe, pe care le țineam pe clape. Poate se va naște întrebarea de ce noi am început așa, pe când alții au avut un start mult mai bun. Am început așa pentru că… a fost ceva spontan. Nu s-a gândit nimeni. Aveam alte planuri. Eu m-am apucat de chitară bas pentru că nu știam să cânt la chitară pe acorduri, mi-era mai ușor să țin niște note. Apoi am înțeles ce înseamnă, cu adevărat, chitara bas. În mare, cam ăsta a fost începutul: muncă multă, ceva sacrificii, atât financiare, cât și personale. În scurt timp ne-am mutat din garajul unde țineam repetițiile la Mișu în subsol, în subsolul casei lui, unde ne-am făcut noi sălița noastră. Cu timpul, am achiziționat și tobe și amplificatoare și am început în formula asta de trei. Ușor-ușor, prin repetiții, s-a mai legat o piesă, două. Ulterior au primit numele „Un vis” și „Hoinar”. Noi eram, în continuare, în căutare de solist vocal.

C.: Cum ați stabilit stilul trupei, denumit pub rock?

A.: Pub Rock… Am văzut termenul ăsta prima oară pe o pagină a trupei Dire Straits, însă nu era ceva clar descris acolo. Însă, făcând o paralelă între ce coveruri abordăm noi și stilul propriu, am descoperit că se leagă foarte bine acest nume, mai ales că, majoritatea reprezentațiilor noastre au fost prin pub-uri, nu am cantat la început pe scene mari, festivaluri etc. Am cântat în medii restrânse, sub numele A-Chord, cu coveruri Dire Straits, Chris Rea, Eagles, ZZ Top. Piesele proprii aveau aceeași tentă, pentru că toți aveam cam aceleași influențe, iar acest lucru a fost punctul comun. Aș cânta asta oricând, oricum și asta aș asculta oriunde, oricum, fără să mă plictisesc. Bine… acasă fiecare ascultă și alte formații, însă faptul că există un numitor comun este bine. Mai pot adăuga că există în stilul trupei influențe folk, rock, blues și un iz de hard rock. E greu să definesc ceva anume. La urma urmei… cântăm ce ne place.

C.: În calitate de textier, care este muza ta? De ce eviți textele de dragoste?

A.: Nu sunt o persoană romantică în ceea ce privește contextul relației între două persoane, însă pot spune că sunt o persoană romantică în ceea ce privește relația cu locurile, sentimentele, trăirile și cu apartenența la pasiune, la un anumit grup de prieteni. Eu, înainte să mă apuc să cânt, să mă apuc de muzică, scriam versuri. Cred în trăiri, cred în sentimente și în acea legătura între om și loc, om și natură, om și societate. Așadar, principalele subiecte cam astea au fost. Am scris despre trăiri, despre decepții, despre natură, locuri, anotimpuri, tot ceea ce îmi inspiră un om, tot ceea ce își dorește un om. Mai puțin sentimentele de dragoste, dulcegăriile, cu care tot bat moneda. Nu mă reprezintă conceptul. Momentan scriu despre ceea ce simt. Dacă, într-o zi, voi simți nevoia să scriu despre o iubire neîmplinită, o voi face cu siguranță. Momentan… asta e partea lui Ionuț. Așa că nu îmi fac griji. Voi merge în continuare așa și, cu băieții, ne vom pune pe o linie dreaptă. Pentru că de fiecare dată când consider că am un material inspirat, îl pun în fața lor și împreună cu ei pun cap la cap ideile. Altfel nu are niciun rost… mai bine nu mai cânți într-o trupă… cânți la colț de stradă.

Andrei

Cristian: Când ai început să cânți la chitară și cum iau naștere compozițiile proprii?

Andrei: Am început să cânt la chitară… de fapt, am văzut la cineva și… mi-a plăcut. Aveam un vecin de bloc, mai mare ca mine, care cânta la chitară, mergea la munte, era așa… mai… hippie… să spunem. Și mi-a plăcut. Mie îmi plăcea să merg la munte, în special. Am mers cu el pe munte. Tot cu el am fost și mi-am cumpărat prima chitară, care, culmea… s-a spart la munte. Mi-am luat apoi tot o chitară acustică, la mâna a doua, nu nouă, care, culmea, suna mai bine decât cele noi, având lemnul uscat. Tot cu prietenul meu am fost și a doua oară. El a ales chitara. Primul acord învățat a fost La minor, ceea ce face, cumva, legătura și cu numele trupei, acesta fiind născocirea mea. A-Chord… A, în notația muzicală europeană fiind nota La. Nu știu, acum, dacă are sau nu legătură cu faptul că primul acord învățat a fost La minor. Cert este că se întâmpla să fiu în clasa a X-a când mi-am cumpărat chitara. Am învățat vreo trei acorduri, de la prietenul meu, pe care le repetam acasă, singur. El a plecat din țară, chiar și acum este încă acolo, în State. La plecare, mi-a făcut cadou o colecție de casete audio, printre care se numărau formații ca Dire Straits sau Pink Floyd. Pe atunci era perioada casetelor. Mergând la munte cu prietenii, mai cântam și cu vocea, însă nu era încă formată. Chiar era în grupul nostru un prieten care ne spunea: „corul mâțelor călcate pe coadă”. Dar… mi-a prins bine, până la urmă. Cu Alex m-am întâlnit în facultate. Semăna foarte mult cu mine, atât fizic, cât și ca pasiune. Ne confunda lumea, mai ales că pe vremea aia aveam și eu plete și nu purtam ochelari. Și ne-am gândit să facem o trupă. Alex avea, pe vremea aia, un prieten, tot din Poli, căruia îi plăcea, la fel, muzica și care avea clape, lucru ce nouă ne lipsea, pentru că aveam doar o chitară bas și o chitară acustică. Apoi am făcut rost de una electrică. Așa că l-am „racolat” și pe Mihai (Mișu) și am încercat să cântăm așa, în trei așa… fără tobe. Țineam tobele pe clape, ceea ce nu recomand… dar, în felul ăsta, Mihai s-a hotărât să-și cumpere tobe. Și de acolo a pornit mai bine treaba. După ce și-a luat tobele, s-a apucat de școală. Între timp a apărut și Ionuț în peisaj. La momentul acela căutam și solist vocal. Eu voiam să fiu chitara ritmică, Ionuț era pe solo, Alex la bas și Mihai la tobe. Au trecut multe persoane pragul sălii de repetiție, însă niciuna nu s-a potrivit cu ceea ce căutam noi. Așa că, împins cumva de la spate de băieți, am zis: „hai să încerc eu cu vocea”. Și am încercat la o repetiție, la două, la cinci și poate și din cauza faptului că eram obosiți să mai căutăm solist vocal, ne-am oprit la mine. Am ales numele trupei puțin mai târziu, după ce ne-am intersectat cu toții, după ce ne-am strâns toți patru. Am făcut o listă lungă, cu tot felul de nume. Mie mi-a plăcut cum suna (n.r. A-Chord), poate fi un nume internațional din punct de vedere al pronunției și te duce cu gândul la chitară… așa cum se vede și în logo: picioarele și chitara în brațe. Versurile, cel puțin asta mi-au inspirat în momentul acela… versurile scrise de Alex nu sunt de dragoste, dragoste față de o persoană, ci dragoste față de natură, față de lucruri mai puțin tangibile, iar în momentul acela mi s-a părut o idee bună numele A-Chord pentru trupă, mai ales cuvântul „Chord”, care are ceva rezonanțe cu inima. Deci, așa cum spuneam mai devreme, Alex scrie majoritatea textelor, restul fiind compozițiile lui Ionuț, mai vechi, dar și mai noi. A scris două compoziții proprii după ce a intrat în trupă, iar eu le mai periez ca să cada bine pe silabe, pe voce. În ceea ce privește linia melodică, în mare parte este gândită de mine… nu neapărat gândită, cât simțită. Alex știe cum să lucreze cu mine: mi-a pus versurile în față și nu îmi spune cum s-a gândit că vor suna atunci când le-a scris, ci îmi spune: „ce ai face tu cu versurile astea?” Și de acolo, eu vin cu ceva de la mine, el cu ceva de la el și uite așa iau naștere compozițiile proprii.

Ionuț

Cristian: Cum ai intrat în trupă?

Ionuț: Păi… foarte simplu. L-am cunoscut pe Alex. L-am întâlnit la cursurile de chitară clasică unde mergeam, la profesorul Vlad Vedeș. Ne-am întâlnit la câteva lecții. Apoi, din anumite motive, am fost nevoit să întrerup cursurile, pentru o perioadă de un an și ceva, aproape, doi. Însă, după acea perioadă, într-o zi (era cam prin vară), după ce terminasem și eu cu examenele, m-am întâlnit cu el pe stradă. Prima dată m-am gândit dacă o să mă mai recunoască, pentru că trecuse ceva timp, dar m-a recunoscut și mi-a zis despre trupă, că își caută oameni și… așa a început. Așa am intrat în trupă.

C.: Ce ți-au inspirat băieții prima dată la repetiție?

I.: La prima repetiție știu că eram doar eu cu Alex și cu Mișu, toboșarul. Andrei nu a putut să ajungă în ziua aia. Ne-am întâlnit, am dat niște jamuri. A sunat foarte bine… mi-a plăcut cum a ieșit. Mi-au prezentat versurile de la melodiile pe care le făcuseră până atunci. Prima reacție a fost să mă gândesc că seamănă foarte mult cu Cargo și Phoenix. Exact asta mi-au inspirat prima dată versurile. Pe vremea aia nu aveau încă un vocal. Andrei nu era stabilit ca solist. Ei repetau într-o sală amenajată old school… într-un subsol, însă, cu toate astea, mi s-a părut un cadru primitor, ceea ce e un lucru important.

C.: Ce piese proprii aveai în acel moment?

I.: Aveam mai multe piese proprii, printre care și „Somnifer”, pe care am arătat-o băieților și le-a plăcut. Drept urmare, am făcut-o. E o piesă scrisă complet la „caterincă”; mi s-a părut extrem de amuzantă ideea despre un tip care nu poate să adoarmă și, drept urmare, este crizat. Apoi am mai compus și „Încă o poveste”, care este o melodie mai simpluță, mai jucăușă, dar care abordează o temă mai nostalgică: pierderea prieteniei persoanelor apropiate, cu care te înțelegeai foarte bine dar de care, cu trecerea timpului, te îndepărtezi, din cauza lipsei de comunicare.

Geo

Cristian: Care a fost prima legătură cu trupa?

Geo: Prima legătură cu trupa… La începutul lui 2013, când… Alex a postat pe Facebook un mesaj. Suna ceva de genul… „căutăm bătăuș la tobe”… și m-am regăsit foarte bine în cuvintele scrise de el acolo. Ne-am întâlnit, ne-am „pupat” foarte bine pe stil și am început să facem ceea ce facem în momentul de față.

C.: Câteva opinii despre activitatea live a trupei?

G.: Consider că de la un concert la altul ne legăm mai bine, ne înțelegem mult mai bine, ne… ajutăm unul pe celălalt, în timpul cântării și ne străduim să iasă cât mai ok pentru public. Pentru asta o facem.

C.: Câte ceva despre show-ul din noiembrie, de anul trecut, cu invitați speciali. Cum v-ați hotărât asupra lor?

G.: Am vrut ca intrarea în iarnă să fie un pic… ceva mai special, de-asta am colaborat cu mai mulți oameni, cu Alexandra Platon, cu Laura Radu, cu Armand la saxofon și cu Claudiu la voce. Am vrut să ieșim un pic din anonimat și să… vadă lumea și altceva în noi. Vrem să ne detașăm de ideea de a fi o trupă de coveruri, ceea ce e foarte important, și sper ca atunci să mulțumim publicul și să ne ridicăm la așteptările acestuia.

Foto: Cristina Iordan