Când ies de la lucru frigul mă lovește peste față. Trag geaca mai bine pe mine și îmi frec mâinile. A fost anunțat protest astăzi. Va fi protest în inima capitalei, la Universitate, unde nu știu câți oameni (aveam să aflu mai târziu) sunt revoltați din cauza evenimentelor din zilele trecute. 32 de oameni și-au pierdut viața în Clubul Colectiv. Apăsare mare, tristețe, regret. Trăiri care sunt acum ale Bucureștiului, ale întregii țări. Un preț prea mare plătit pentru solidarizarea și închegarea românilor sub un singur slogan, universal „Corupția ucide!”. Cu ghiozdanul în spate plec spre Universitate, punctul ăla focal de unde sunt transmise toate nemulțumirile oamenilor. Pe străzi, curios de multă lume. Toate evenimentele organizate pe Facebook legate de protest par să se închege. Mi se face foame și intru într-un magazin de pe Bulevardul Magheru. Coada de la casă îmi amestecă un pic mintea. Muzica în surdină mă distrage un pic. Plătesc, zâmbesc și mulțumesc, mi se deschid ușile magazinului și văd… Ce? Văd oameni, tineri, bătrâni, de vârstă medie, un bloc de fețe și strigăte care au reușit să acapareze strada. O doamnă pe la 70 de ani stă pironită, cu spatele la magazin și fața către bulevardul Magheru. Nu-i vine să creadă. Are o băscuță galbenă pe cap și o plasă în mâna dreaptă. Se uită la mine și „Ce se întâmplă? … Protest? Pentru ce?… Aaaaa. Da… înțeleg”. Înțeleg și eu că înțelege și îmi zâmbește.
În Piața Romană grupul de oameni devine tot mai mare și pașii ne duc către Piața Victoriei, la Guvern, față în față cu o parte dintre oamenii care ne conduc. Oamenii ăștia care sunt aleși de noi și au responsabilitatea ca ție și mie și nouă să ne fie bine, să ne meargă ok în societatea asta halucinantă. Fără șpagă, fără aranjamente, cu demnitate, sincer.
La Guvern suntem 25.000. Mă uit în jur și pe lângă prieteni și amici văd oameni cu copii. O mamă butonează frenetic telefonul, iar la picioarele ei un prichindel îmbrăcat bine se joacă cu o hârtie. În spate, un grup de oameni în vârstă. În dreapta, persoane trecute de 30 de ani, în față, clădirea Guvernului, tăcută, luminată și flancată de jandarmi și de polițiști. Oamenii cu salopete de autorități au fețele zâmbitoare. Sunt și ei cu noi chiar dacă-s la serviciu. De violență nu-i vorbă. Lumea e pașnică și strigă în cor „Corupția ucide” / „Demisia” / „Rușine! Rușine! Rușine să vă fie!” / „Solidaritate”. Ultima lozincă mă lovește în capul pieptului. Românii știu să fie solidari, din păcate doar în momentele astea grele. Cel puțin până acum.
Lumea stă în Piața Victoriei până când începem să ne zgribulim un pic. Mulțimea pleacă pe Calea Victoriei, spre Palatul Parlamentului. Alt loc cu oameni responsabili de soarta noastră, a tuturor românilor. Strada asta celebră răsună de voci și lozincile zboară printre clădiri, se strecoară din plămâni și ajung în aer. Orașul e în stradă. La pas, fără violențe, ferm și dezinvolt oamenii coboară înspre Piața Națiunile Unite. La Palatul Parlamentului „Demisia!” e la locul ei. Primăria Sectorului 4 doarme, dar oamenii nu dorm. Oamenii sunt în stradă cu gândul la 32 care nu mai sunt printre noi, la cei care încă se zbat pentru viață în mai multe spitale din București și la cei care au grijă de ei.
România a ieșit în stradă și Universitatea își primește iară oamenii la final de protest.
Dimineața avem o surpriză cu bonusuri: prim-ministrul Victor Ponta își depune mandatul, Cristian Popescu „Piedone” demisionează din funcția de primar al Sectorului 4.
Ce-am simțit eu? Am simțit ce ai simțit și tu, cel care ai fost în stradă cot la cot cu mine. Vei simți și tu, cel care nu ai ajuns și tu, cel care vei ieși prima dată în stradă la una dintre manifestațiile care vor urma. Eu am simțit că oamenii au o voce și că aseară au decis să și-o răgușească pentru țara asta.
În stradă oamenii vor mai ieși chiar în zilele care urmează. Ăsta-i doar începutul!
