Cândva până-n ’89
Pe Bolo îl știam de când eram copii. Ne țineam companie unul altuia în momentele în care nimeni altcineva din zona blocului în care locuiam nu ieșea la joacă. Aș putea să spun că eram chiar prieteni buni. Aveam 26 de ani atunci. Umblam cu Bolo de 19 ani și ne consideram frați. Dacă unul n-avea țigări primea cu mare dărnicie de la celălalt. Dacă altul nu avea bani împărțeam frățește suma pe care altul o avea în poșnari. Ce să mai… ne aveam bine și credeam că binele ăsta o să țină până când ne vom plimba amândoi cu bastonul prin Cișmigiu. În 85’, petrecusem vara hoinărind orașul. Nici eu, dar nici Bolo nu stăteam bine cu banii atunci, dar reușeam să facem rost de un pachet de Kent, cu castel, și măcar două beri de căciulă, pe seară. Era marți, țin minte. Stăteam pe scările din fața TNB-ului.
Bolo era cam ciufut dar eu eram destul de în regulă. Discutasem toată seara despre regim și despre cum nea Ceașcă n-o să moară niciodată, asta chiar și atunci când o să moară pe bune și o să-i cânte popa la căpătâi. Bolo ar fi vrut să fie de față când îl bagă-n pământ, „măcar pentru o felie din coliva comunistă”, zicea el. Am stat ceva ore în față la TNB, după care am pornit înspre Rosetti. Pe la jumătatea drumului am văzut un cârd de milițieni. Erau cinci. Cam plictisiți. Se îndreptatu direct spre noi. De aici a început totul.
— Unde crezi că ne duc?, mă întreabă Bolo, cu ochii cât cepele.
— Habar n-am. O secție, ceva. Nu te panica.
Bolo a avut întotdeauna teamă mare de Miliție. Taică-său fusese dus de câteva ori să dea cu subsemnatul. De fiecare dată se întorsese cu câte o nouă vânătaie, ba pe picioare, ba în zona ficatului. De aici și teama lui Bolo de bastoane sau orice alte obiecte cu care milițienii puteau să-i tăbăcească un pic pielea.
Mai tot drumul n-am apucat să văd decât frânturi din străzi pe care le știam. Parcă n-am mers mult cu milițienii în mașină și, când ne-au dat jos, știam exact unde ajunsesem. Secția de Miliție de pe Stelea Spătarul, chiar la numărul 13. Bolo oricum nu credea în superstiții numerice despre ghinion. Ne-au dat jos și ne-au cam îmbrâncit până în biroul milițianului șef. Era unul cu burta până la gură, o bască plouată pe cap și rotofei tare la fălci. Ne-a zis ceva vorbe despre perturbarea liniștii publice, „dacă vreți să fiți derbedei și să vă bateți joc de sistem și de tovarăși avem noi loc pentru voi, mă! Huliganilor!”. Bolo a zâmbit prostește. Eu deja mă panicasem.
— Tovarășe, dar nu înțelege ce-am făcut.
— Nu face pe prostul cu mine! Ați perturbat, acum vă perturbăm și noi.
— …dar mergeam pe stradă când colegii dumneavoastră ne-au abordat și ne-au băgat în mașină.
Burtosul a stat un pic și m-a analizat, s-a ridicat de la birou și s-a apropiat de mine. Mi-a apucat urechea dreaptă și a tras tare în timp ce și-a zis vorbele. „Mă, tu crezi că faci pe deșteptul cu mine aici?! Așa faci, mă? Cu pletele tale și cu hainele astea de neîngrijit? Jignești sistemul și toți oamenii muncitori din țara asta! Dar, lasă… lasă că vedeți voi! Jos cu ei!”. A urlat ultimele cuvinte și mi-a pocnit și un baston peste genunchiul drept, de îmi venea să strig „Fault! Ăsta-i de cartonaș roșu, tovarășe”.
Pe Bolo l-au apucat doi și l-au dus în altă cameră. Eu am rămas așezat pe scaun cu genunchiul zvâcnind de parcă mi se mutase inima acolo. Am vrut să-i întreb unde l-au dus pe Bolo, dar am renunțat, pentru că n-aș fi vrut să simt și-n stângul ce durea în dreptul. Din camera în care dispăruse prietenul meu s-au auzit niște țipete de milițieni, iar apoi, Bolo, care icnea de rău. Era clar. Începuse gâdilatul pe la coaste, pe la ficat. Mă întrebam când îmi vine și mie rândul.
Cred că au trecut cinci zile de când sunt aici. Am o durere atroce de coaste. Exact acolo unde mi-au aplicat tovarășii milițieni bastoanele lor cauciucate. Îmi e sete constant și seara e frig în văgăuna în care m-au aruncat. De Bolo n-am mai auzit nimic. Am învățat să nu mai întreb, pentru că de fiecare dată când am făcut asta am primit o palmă peste bot. Celula e destul de mică. Are pereții albi spre crem și un grilaj în loc de fereastră. Pe acolo intră și aerul. Măcar să respir… că de lumină mă bucur doar atunci când gardianul deschide ușa încăperii sau aruncă o privire pe ocheanul scobit în tabla ei.
Mănânc boierește. Apă cu ceai dimineața, la prânz și poate și seara, dacă mă port frumos. Îmi e dor de mama și știu că am necăjit-o destul. Poate că-și face griji acum, poate că nu. Oricum nu mai contează. Vreau doar să ies de aici și să știu că Bolo e bine și el.
„Mamă, iartă-mă, te rog!”.
Sfârșit de vară 2015
La Manasia Hub am fost o singură dată până acum. La Noaptea Caselor. Puhoi de lume. N-am prins niciun scaun, să pot sta jos. Toată lumea mi-a povestit despre deja celebrele celule din subsolul fostei secții de poliție, în care funcționează acum o parte din spațiul ăsta creativ. Intru, pentru a doua oară. Grădina e suficient de mare pentru a ține laolaltă 60-80 de oameni. Nu mă prea pricep la estimări. Locul e bine pitit pe Stelea Spătarul, la numărul 13. Manasia e Hub pentru că toată treaba de aici susține exprimările culturale, de orice tip, cu care lumea s-ar putea identifica. Numele… numele vine de la un loc din spațiul rural. Adică de la țară.
Daniel Petrescu e unul dintre asociații care au pornit treaba asta cu Manasia. Împreună cu Adriana Simion au pus pe picioare un loc din ce în ce mai vizitat. Clădirea, fostă secție de poliție, spune Daniel, ar fi fost terminată undeva pe la 1928 și a tot suferit modificări sau reconversii, pe parcursul anilor.
„Piațeta din fața Hub-ului zici că-i centrul unui sat. Vedeți? Fix la fel. Vecinii noștri sunt o secție de poliție, noi suntem un fel de cămin cultural, peste drum ai pompe funebre, biserica satului. Fix ca un centru din spațiul rural, acolo unde sunt adunate toate”, spune Daniel.
— Dar numele? Numele de unde vine.
„Am zis… hai să-i dăm un nume ca de localitate de la țară. Să ne jucăm un pic cu asta. A căutat Adriana pe Google… nu i-a convenit nimic așa… Eu, de fel, sunt din comuna Manasia. Ei i-a plăcut. Suna așa… ca și cum aș avea o vilă în Toscana, când spuneam că mă duc în Manasia. De aici a venit numele.”, punctează Daniel.
Hubul merită vizitat din mai multe motive. Fiind un nod cultural, Daniel și Adriana sunt deschiși față de orice tip de proiect care are ceva inteligent și bun de spus. Așa au fost deschise porțile pentru proiectul Housing Stories, și la fel au fost deschise vizitatorilor fostele spații de încarcerare, aflate la subsolul clădirii. Daniel promite că pe viitor Manasia va înflori și mai mult, ceea ce înseamnă că vor urma alte și alte proiecte. Comunitatea se va bucura de un nou spațiu de exprimare, de întâlnire și al memoriei, în peisajul cultural-urban creat la Manasia. Le ținem pumnii!
După discuția cu Daniel cobor împreună cu George în fostele celule. E beznă și umezeală, cu miros specific. Totul e sumbru aici. Carcera are ușița deschisă. Parcă ne așteaptă. George scormonește cu aparatul, trage poze, stânga dreapta, culoar, „ia… prinde și detaliul ăla, că are ceva…”.
Într-una dintre celule – cred că cea mai mică – găsesc diverse fraze scrise pe pereți, o iconiță și ceva scrijelit, probabil cu unghia, direct în var. Mă aplec peste un colț. „Vino cu telefonul mai încoace, să văd ce scrie”. Mă chiorăsc mai bine și citesc „Mamă, iartă-mă, te rog!”. George vrea să pozeze. Pac! Blițul se declanșează. Zice:
— Cred că ținea mult la ea… na… și-a cerut scuze pe vecie scriind asta pe perete.
Da. Ținea mult. O fi ținut atât cât să o mai vadă vreodată?
