1931, 19 august – Jurnal, Hector Blanche
Când am ajuns în București era mai cald decât mă așteptam. Cămașa de in apretată-mi stătea lipită de spate îmbibată în transpirație. Probabil că mă încălzisem și de la sacoul de culoare neagră pe care-l purtam în ziua respectivă. Îmi rezervasem o cameră la Hotel Lido, din câte știam cel mai bun hotel din oraș, cu standarde și condiții demne pentru un domn cu pretențiile mele. Am venit dinspre Piața Arcului de Triumf și chiar m-a minunat asemănarea destul de bună dintre monumentul bucureștenilor și originalul de acasă din Paris.
Am ajuns la Lido pe un soare cumplit. Primirea mi-a fost pe măsură. Rezervarea era făcută cu două săptămâni înainte. Domnița de la recepție mi-a zâmbit frumos iar eu am privit-o răsucind ușor mustața fină pe care o port. „Camera 105 monisieur Blanche”. Ahh româna asta a lor e atât de ușor de prins.
Lido m-a impresionat plăcut. Lobby-ul hotelului e îmbrăcat frumos într-o marmură albă, imaculată. Mobilierul din lemn e de bun gust iar candelabrele sunt bine alese. Știu că Lido e țesut de arhitectul Ernest Doneaud. A făcut treabă bună domnul, a făcut treabă foarte bună. Modernismul se vede pe fața hotelului și Art Deco-ul e proporționat cum trebuie.
Camera în care am stat mirosea a curățenie și îngrijire. Ehee! Pe principiul „dau un sfanț dar face” m-am ghidat întotdeauna și niciodată nu am regretat. Patul e suficient de mare, așternuturile sunt proaspete, se simte mirosul plăcut al lor. Mini-bar-ul e dichisit cu toate sortimentele de alcool cu care m-aș putea mulțumi. Am vedere către Bulevardul Magheru iar în dreapta pot admira, dacă mă uit cu atenție, Piața Universității.
Am venit în România, pardon, în București pentru domnișoara Diana. Cu domnița asta simt că-i ceva special. Corespondența pe care am avuto cu dânsa mi-a dat și mai multă încredere. Așa că, am lăsat treburile din barou așezate și mi-am luat concediu. E a doua ședere a mea în București și cu mâna pe inimă pot spune că-mi place micul lor Paris. Evident că nu se compară cu metropola mea franceză, dar, are o carismă capitala românilor.
Cu domnișoara Diana mă întâlnesc în seara asta la piscină. Bazinul hotelului a primit tot soiul de admirații din partea presei românești. E piscină cu valuri și abia aștept să o încerc. Sunt un mare admirator al înotatului. Citesc dintr-un periodic bucureștean: „Grandiosul Bazin cu valuri maritime a găsit cea mai entuziastă primire din partea publicului bucureștean și a străinilor veniți prin Capitală. Sforțările făcute de organizatori de a înzestra metropola României cu un institut de mare utilitate și un monument de o reală frumusețe arhitectonică au fost recompensate prin entuziasmul pe care publicul îl arată”.
E ora 19.00 iar în cinci minute mă întâlnesc cu domnișoara Diana. M-am îmbrăcat potrivit. Sper să fie o seară încântătoare.
1931, 20 august – Jurnal, Hector Blanche
Sunt îndrăgostit. Domnișoara Diana este încântătoare. Seara a mers extraordinar. Din păcate mi-am uitat pălăria pe treptele superioare ale bazinului. Sper să o recuperez la decazarea de astăzi.
2015, iulie – Bazinul Hotelului Lido
Mă plimb cu George pe patru străzi de vreo treizeci de minute. Încolăcim Magheru-Benjamin Franklin – Nicoale Golescu – C.A Rosetti. Dăm târcoale fostului Hotel Lido. Ne-a intrigat starea actuală a fostei piscine cu valuri cu care Lido se lăuda la vremea în care era un hotel luxos, luxuriant în clientelă chiar. Scaunul din plastic al paznicului stă liniștit la intrarea oficială a hotelului. Înăuntru văd mobilă veche plină de praf și covoare roșii. Biroul de la recepție e neatins de cine știe câți ani. Avem noroc. Pe C.A Rosetti George vede o poartă ferecată cu un lacăt mic. Îl apucă în palme și-l studiază. Stăm un minut pe loc. Din spate se aude vocea cuiva. ”Ce meșteriți voi acolo?”. Ne-a prins! Dăm explicații. „Vrem să facem un material despre ce a mai rămas din fosta piscină”. „Aaa bazinul cu valuri. Da. Haideți pe aici”.
Omul scoate o cheie din buzunar, deschide, intrăm, închide. Ne conduce prin spatele unei foste terase de vară. Vegetația își face de cap pe aici. Ajungem în fața unei porți mari. Domnul apucă de ea și trage. Cu un scârțâit ni se deschide fostul paradis în fața ochilor. Piscina doarme în ruine. Bucăți de gresie albastră sunt picate. Copaci și paragină peste tot. O mâță se sperie de prezența noastră și fuge ca apucata. Cerem voie să pozăm amintirile de aici. Primim. Fosta piscină a hotelului Lido a fost o splendoare pe vremuri. Hotelul a fost dat în funcțiune în 1930 (august) iar presa de atunci a vuit cu laude despre „grandiosul bazin cu valuri maritime”. Era o noutate pentru epoca de atunci și totodată o dovadă de opulență și lux. Lido are 119 camere și se mai lăuda (la vremea sa) cu patru stele standarde. Tot complexul cu același nume reunea hotelul, o grădină de vară și primul bazin cu valuri artificiale din Capitală. Cât despre piscină, aceasta are 500 de metri pătrați și era în totalitate îmbrăcată în gresie albastră și albă.
Pe lângă piscina splendidă Lido dispunea de ”cele mai perfecționate aparate de gimnastică și masaje electrice”, așa cum nota presa din 1930. Standardele de igienă ale bazinului erau recunoscute drept unele de înaltă calitate. Un mecanism special construit încălzea apa permanent, o filtra și o dezinfecta periodic.
Domnul care ne-a însoțit îmi spune că atunci când bazinul funcționa era aproape în permanență plin. „Venea multă lume aici. Și eu veneam, era ceva frumos, ceva nemaivăzut”. Conform lui, taxa de intrare ajungea la 100 de lei, în banii de azi. Dacă erai cazat la hotel beneficiai de toate facilitățile piscinei. Cercetez un pic împrejurimile. În boscheții și copacii crescuți în voie se văd foste bănci din piatră, zone de așezat șezlonguri și foste fântâne arteziene cu statuete.
În partea centrală a piscinei cinci mozaicuri încă se păstrază. În centrul lor o altă fântână arteziană. E liniște și merg pe fundul bazinului. În partea de jos două uși deschise marchează camera motoarelor. Înăuntru e beznă totală și rămășițe de diverse fierătănii și lemne.
Mă cațăr pe trepte și ajung aproape de mozaicuri. Admir, înghit în sec. Am văzut destul. Au rămas cadrele de pe aparatul lui George. Dăm să plecăm. Fac doi pași și calc în ceva. Ridic piciorul drept și ridic o pălărie neagră. E veche și roasă pe la colțuri. O întorc cu fundul în sus și citesc pe o etichetă jegoasă: „Propriété de Hector Blanche”. Noroc că știu franceză, deci: „Proprietatea lui Hector Blanche”. Un francez și-a uitat pălăria la Lido. Ieșim prin aceeași curte. Ne întâmpină zarva orașului. Piscina rămâne acolo, în trecut și-n amintiri.
frumoasa poveste…