La Universitate, soarele arde asfaltul și mașinile care stau încinse la semaforul din sensul giratoriu. Mă aliniez pentru banda de mers înainte și țâșnesc la culoarea verde a semaforului. Sub roțile bicicletei sfârâie praful, eu gâfâi la fiecare pedală, ghiozdanul mă apasă pe spate. Ajung în Piața Rosetti. Zece taxiuri stau adăpostite la umbră, în stația de autobuz. Un pâlc de bătrâni așteaptă cuminte sosirea mașinii. Curg pe Carol și dau în dreapta mea de Bursa de Valori București. Prind roșu în intersecție. Din stânga, dinspre Armand Călinescu, tramvaiul s-a fixat pe șine și scârțâie când pornește, rostogolind roțile metalice pe macaz. Vine și verdele meu. Virez dreapta, intru pe Doctor Paleologu, și la intersecția cu Moșilor vechi îl văd: Hanul Solacolu.
Rezem bicicleta de un stâlp din plastic și mă pregătesc să fac poze clădirii. Pe trotuarul hanului, o groază de cărămizi se prăjesc la soare. Printre ele, mult praf, moloz, ambalaje și mucuri de țigară. Pac! Primul cadru. Pac! Al doilea. Mă apropii de clădire. Miroase a vechi și umezeală, chiar dacă afară sunt multe grade Celsius. Solacolu doarme în arșiță. Pereții abia se mai țin în picioare, iar cadrele ferestrelor parcă-s cariate. Fiecare dintre ele e baricadată cu cărămizi BCA sau drugi mari din fier ruginit. Cele de la etaj sunt mascate cu scânduri puse-n X-uri. Mai arunc un ochi către bicicletă și traversez strada. Șinele de tramvai sunt încinse, de parcă circulă curent prin ele.
Solacolu s-a născut în 1859, pe Calea Moșilor, numită atunci „Podul Târgului din Afară”. Cea veche nu cea nouă. Podul ăsta a fost primul drum pavat cu piatra, în 1825, fiind folosită piatră de râu. Frații Solacoglu au poposit în Bucureștii din acea vreme. Veneau din Monastir, undeva prin Macedonia, și aveau în spate ani buni de negustorie. Locul ales de familia Solacoglu pentru han a fost mai mult decât strategic. Clădirea făcea legătura între „Târgul Dinlăuntru” și „Târgul din Afară” al orașului, Oborul de astăzi. Motivele orientale de pe fațadă s-au pierdut în timp, au căzut pe bordură ori s-au topit în degradarea continuă în care se află hanul de foarte mulți ani. Un ochi format – clar nu al meu – poate vedea și stilul neogotic înglobat în construcție. De pe placa din tablă cu însemne „Monument Istoric”, aflu că prin 1878 la han se coceau paste făinoase, într-o mică fabrică din curtea interioară.
Acum curtea ține în spate multe bălării, gunoaie și trei stive cu saci cu ciment și glet. Solacolu e altă clădire pe care unii o disprețuiesc fiindcă e „vechitură”, pe lângă care trec zilnic mulți bucureșteni. În trecut locul a pătat istoria. În han, mai exact între 1877 și 1878, odată cu războiul ruso-româno-turc, a locuit scriitorul bulgar Liuben Karavelov, lider al emigrației revoluționare din Bulgaria. Prin camerele acum înghițite de uitare, nepăsare și paragină au locuit și voluntari și soldați bulgari angrenați în evenimentele din acea vreme.
Despre Karavelov nu știu mare lucru, spre rușinea mea. Totuși, oprindu-mă 2 minute, citind placheta cu numele său scris cu litere mari, simt împlinire. Bulgarul redacta și tipărea aici două ziare – „Libertatea” și „Independența” -, două instrumente de distribuire a informațiilor național-revoluționare din țara sa. Undeva prin semi-ruina asta, s-a făcut gazetărie! Tușul a prins contur pe hârtie, iar literele erau aliniate de zețar pentru a forma texte.
Mă strecor cu capul printre porțile din fier, sigilate cu un lacăt mare. Văd curtea interioară și sacii de ciment. Undeva între ei și intrare, pe jos, zăresc două seringi folosite. Sunt galbene pe interior și au acele ruginite. Nu-i surpriză că de la fabrică de paste făinoase și redacție de ziar, Hanul Solacolu a ajuns în zilele noastre loc pentru injectat droguri. Cu ani în urmă încăperile hanului serveau drept locuințe pentru oameni fără locuință sau pentru alte clici ce intraseră ilegal în clădire. Se servea și prostituție pe alături. Despre îngrijit spațiul nu putea fi vorba. Era doar exploatat.
Solacolu aparține acum moștenitorilor fraților Solacoglu, din anul 2003. Asta nu a ajutat cu nimic hanul. Degradarea s-a instalat prea bine aici și nu pare că o să plece prea curând, deși circulă zvonuri prin oraș că există o idee de proiect, dezvoltată de edilii Bucureștiului împreună cu Ambasada Bulgariei, de restaurare și reintroducere în viața comunității ca centru cultural româno-bulgar. Trist este că lucrurile se mișcă atât de greu!
Înghit în sec și mă întorc la bicicletă. Mai privesc încă o dată hanul și o urnesc din loc. Pe drum, mi-au trecut multe idei prin cap. Hanul n-o să moară! Chiar dacă se va prăbuși, rămâne în istorie învingător în fața dezinteresului și nepăsării autorităților sau actualilor proprietari.
