Veneam într-o seară pe Berthelot, încărcat de o zi călduroasă și obositoare. Ghiozdanul din spate îmi scărpina cocoașa cu broboane de transpirație. De fiecare dată îmi place să ies în Știrbei Vodă, chiar în fața palatului. Așa că, la pas mărunt, cobor pe Spiru Haret. Intru pe stradă, trec de anexa Ministerului Educației, până ajung la porțile Institutului de Cercetări Politice. E 19:00 pe ceasul telefonului și porțile încă-s deschise. Pe tăblița cu numele instituției cineva a strivit un gândac verzuliu. Ghereta albă în care stă de obicei paznicul are ușa închisă.
În geam e lipită, pe interior, o hârtie cu programul de funcționare al institutului. Din fundul curții o bancă, vopsită acum zece ani probabil, susține pe cineva. În clădire, toate luminile sunt stinse. Niciun student în zare. Mă uit din nou la ceas. Am timp de pierdut. Mă apropii de omul care stă pe bancă.
Trage dintr-un chiștoc de țigară, probabil găsit pe jos. Mă așez pe bancă lângă el. Are un costum negru, ros la coate și destul de jegos. Sub sacou o cămașă albă. Mă rog, care a fost cândva albă. Acum e gălbuie și pătată în zona gulerului. Cravata albastră are nodul desfăcut. Poartă o mustață plină de fire albe și privește-n jos, la pavaj. Firele de iarbă ies prin caldarâm și i se strecoară prin găurile din pantofi. După ce-și termină țigara, o aruncă cât-colo. Se apleacă înspre diplomatul maroniu din piele și cotrobăie prin el. Geanta e mai răpciugoasă decât el. Tot caută prin buzunare și, într-un final, găsește.
Mă buzunăresc și eu și îi întind o țigară proaspătă din pachet. Se uită la ea și aruncă chiștocul pe care-l scosese din diplomat.
— Mulțumesc frumos, tinere!
— Cu plăcere!
Facem cunoștință. Îl cheamă Petre. Nu-i place să i se spună „nea”. Doar Petre și musai cu „P” mare. Stau cu el cam o oră, timp în care am fumat amândoi jumătate din pachetul proaspăt cumpărat. Știi că lumea e mică, nu? Aflu că-i și mai mică decât îmi imaginam eu, pentru că Petre e ploieștean de-al meu.
— Îți place casa mea? întreabă el.
— Care casă?
— Asta lângă care stăm.
Mă uit la el cu ochi curioși. De fiecare dată când mai întâlnesc lume pe stradă mă tem ca nu cumva să dau peste persoane instabile. Dar joc jocul. E cel mai precaut așa.
— E frumoasă, Petre, e foarte faină!
— E cea mai frumoasă casă din București! Îți spun eu.
— Dar de ce zici că e a ta?
— Păi… pentru că e a mea.
— Și-atunci de ce nu stai în ea?
Petre s-a înfuriat un pic pe moment. Am început să discutăm despre casă. El ar fi vrut să stea în continuare în ea dar nu prea mai are cum în momentul ăsta. „De ce?”. „Pentru că am donat statului casa.” Încă un „de ce” mi-a ieșit, involuntar. „Pentru că am vrut să fac ceva pentru educația din țara mea și uite și tu acum. Studenții sunt destul de slabi, au doar borhot în capete. Nimeni nu mai învață.” Niște etc.-uri și alte etc.-uri aici. Pledoaria lui Petre e lungă.
El se jură pe roșu că a stat și a urmărit studenții în ultimii zece ani. „Și ce ai văzut?”. Spune că doar un tablou dezolant al educației și al formării, lipsă de interes și superficialitate cu duiumul. N-am cum să-l contrazic pe Petre. Eu n-am stat să urmăresc pe nimeni în ultimii ani, cu atât mai puțin pe studenți.
Se făcuse ceasul aproape 21:00. Stomacul îmi cam ghiorțăia printre țigările fumate cu Petre. L-am salutat pe om și mi-am luat drumul în picioare.
— Mâine mai vii pe aici?
— Încerc, Petre. Încerc. Nu promit.
— Vino și mâine, te rog! Mâine îți zic mai multe despre casă.
Când i-am întors spatele, m-am gândit pe moment: „De ce mă împrietenesc cu toți boschetarii din orașul ăsta? Ce vreau să demonstrez?”.
A doua zi, de fapt, seară, de fapt, după lucru, am coborât iară pe Spiru Haret. Petre era în curte, pe aceeași bancă, trăgând dintr-un alt muc de țigară găsit pe jos.
Am scos din ghiozdan două doze de bere. Petre mi-a mulțumit pentru doza cadou și următoarele trei țigări pe care le-a fumat. Mi-a spus despre casă, actualul Institut de Cercetări Politice, că-i ridicată la 1886, după gândurile arhitectului George Mandrea.
— Mandrea, dragul meu, a fost de fapt și primul proprietar al acestei case minunate.
— Asta de unde știi tu, Petre?
— Păi cum de unde știu? Dacă de la el am cumpărat-o!?
Am zâmbit, am luat o gură de bere și am continuat să-l ascult. În cap mi se tot rostogolea ideea „asculți un nebun cum pălăvrăgește aiurea”. Dar am continuat să stau acolo și să ascult la ce zicea Petre.
Casa are multe camere și un hol de intrare destul de impunător pentru vremea în care fusese construită.
— Aveam o bibliotecă foarte frumoasă în casa mea, Andrei. Dar în război mi-au făcut-o ăștia chisăliță cu bombele lor cu tot. În ’44.
— Adică aveai o cameră separată doar pentru cărți?
— Da, da. Țineam cele mai de preț cărți pe care le aveam. Îmi plăcea să stau și să lucrez la mine-n bibliotecă, să citesc și să mă cufund în lumea literelor.
Petre-mi spune că a trăit bine sănătos, ani buni în casa de la nr. 8 pe Spiru Haret.
„Cât am fost eu ministru al învățământului am fost foarte fericit. Chiar și cât am fost președintele Camerei Deputaților. Eh, era stresul mai mare, dar tot mă bucuram de căsuța mea. Am rămas fără ea și nimeni nu are cum să mi-o mai dea înapoi acum. Degeaba membru al Academiei Române, degeaba istoric al filosofiei și al culturii, degeaba om politic pentru țara mea…” Petre a continuat vreo oră monologul. A vorbit despre orașul lui natal, Ploieștiul, și despre cum au fost anii lui de studenție la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. Mi-a povestit despre Titu Maiorescu și despre cât de mult îl simpatiza pe el „maestrul”. Despre bursele pe care le-a avut în străinătăți.
„Am avut o perioadă și mai frumoasă la Iași, tinere. Tu ai fost vreodată la Iași? Cât am fost eu conferențiar la Universitatea din Iași lumea încă mă respecta. Ahhhh, și perioada de la Convorbiri Literare! Domnule, ce perioadă!”
Petre își aduce aminte de momentul de „maximă onoare” pe care l-a avut în momentul în care a venit să-l „succeadă pe domnul Maiorescu la Universitatea din București”, bineînțeles după pensionarea acestuia.
Cât am stat și l-am ascultat pe Petre, m-am gândit cam ce nivel de schizofrenie poate avea un om pentru a abera atât. Totuși, povestea asta, cu date istorice exacte și personalități culturale, mi se părea similară cu ceva ce citisem înainte.
Spre final, mi-am pierdut ușor răbdarea. Rămăsesem și fără țigări.
— Petre, cred că-i suficient. E destul. Eu am să plec acasă.
— N-ai înțeles nimic, Andrei… nu. Ești la fel ca studenții din ziua de azi.
— Spui prostii, Petre. Eu plec, sănătate.
— Atunci, înainte să pleci, dă-mi voie să-ți strâng mâna și să-mi iau rămas bun.
M-am uitat la el nedumerit. Eu acasă, ok. Dar el, unde să plece? Doar era un om al străzii. Pentru un scurt moment am auzit ceva zgomot dinspre poarta de la intrare. Un tip pe la vreo 50 de ani, cu un băiat mai tânăr, probabil fiul lui. Îi dădea ceva indicații și vorbeau.
„Aici e ISP-ul, fosta casă a lui Petre P. Negulescu, mare om de cultură, fost președinte al Camerei Deputaților. Omul și-a donat casa statului, în scop educativ. Dar a făcut asta cu o singură condiție: casa să fie folosită exclusiv în sistemul de învățământ”.
Am încremenit câteva secunde, apoi m-am întors către Petre. El s-a uitat la mine și a zâmbit pe sub mustață.
— Drum bun, Andrei! Sper să-ți meargă bine. Te salut, cu respect! Petre. Petre P. Negulescu.
— … …
N-am mai scos niciun cuvânt. Un nod mi se blocase în gât. Petre era Negulescu. După ce a ieșit din curtea Institutului de Cercetări Politice, Negulescu a făcut doi pași scurți.
În dreapta ținea diplomatul ros, în colțul gurii ultima țigară din pachetul meu. A râs și a tras cu ochiul spre mine. A închis poarta și și-a văzut de drum.
