„Cu burta pe carte” e o expresie cu care-mi dădea mama în cap de fiecare dată când mai serveam câte un chiul de la școală. La propriu, dacă ai amplasa burdihanul pe orice carte, nu prea te ajută să înveți nimic, poate doar să observi că abdomenul ți se aplatizează pe copertă.

23 aprilie. Seara. Merg înspre Casa Poporului. De la Națiunile Unite traficul rutier se înghioldește de semafoare și se dă cu capul de trecerile de pietoni. În intersecții câte un polițist dirijează mașinile suflând frenetic la fluier. Basca albă tipică pe cap, geacă fosforescentă, pantaloni de stofă călcați și apretați la linie. La intrarea în Parcul Izvor, pe lateral de Casa Poporului, un puhoi de lume se chinuie să prindă o formă.

Două mașini de jandarmerie dorm la soare. Descalec de pe bicicletă, o iau la pas pe trotuar. Zeci de puștani și puștoaice cu tricouri albe împart flyere. Primesc și eu: „Noaptea Cărților Deschise la București”.

Dinspre strada Izvor curg mașini. Una-două-trei-patruzeci, aer curat, cărți, multă lume. La intrările în curtea Casei Poporului câte doi jandarmi supraveghează. Unul trage dintr-o țigară, celălalt sparge la pumn de semințe. Cer un foc: „Aveți, vă rog…?”. Are și-mi dă. Aprind, îi mulțumesc. Se uită ciudat la mine pe sub basca din material. O zi proastă pentru el probabil. În față, o puștoaică strigă ceva către alta de pe trotuarul opus. Nu-nțeleg ce spune. Măresc pasul.

„Te iubesc, măăăăă!”
„Și eu te iubessssc, măăăăă!”

„Ne vedem diseară la Alex, da?”

„Da, fată. Ne vedem. Hai, te iubesc!”

Deci se iubesc. Am grăbit pasul pentru iubirea între două fete sub 16 ani. Traversez regulamentar către Izvor. Aproape de rondul de la ieșirea din parc s-a strâns toată lumea. Copii, oameni de vârsta mea, bunici, părinți și voluntari. La un panou albastru niște domni la costum se trag în poze. Unde am fi fără chestii oficiale?

Pe sub nări mi se perindă de ceva vreme un miros cunoscut. Un fum pe care și tu îl știi sigur. Da, miroase a mici. Nu-i niciun grătar în parc din câte știu eu, dar e pur românească situația. O carte, un mic, o voie bună. N-am loc să trec prin mulțimea adunată la rond. O tipă de la X televiziune se cocoață pe un gărduț. Cameramanul îi face semn să țină microfonul drept.

„Ține-l drept și îți fac semn când începem. Dă-ți părul din ochi. Așa.. așa.. vezi că într-un minut dăm direct. Ai emoții?”

Mă întorc să înconjor parcul, mă strecor pe alei. Deasupra, o mașinărie mică ce zboară. Noroc cu bunicuța care explică nepotului.

„Asta-i dronă, mamaie. Zboară și face vrum-vrum, ne filmează să te vadă mami de acasă”.

Mă așez pe o bancă aproape de gloată. Doi îndrăgostiți plutesc pe pavele, se țin de mână. Ea zâmbește, lui îi bate soarele în ochi ceea ce-l face să se cam strâmbe. Îl poartă către banca de lângă mine și se așează gingașă. La panoul albastru lumea se tot pozează.

„Beibi erau balerinii mei preferați. Și nu mi-a venit să creeeed. Îi cumpărasem de două zile. Ahhh, și ce-mi plăceau!”

La o portavoce, unul dintre jandarmi anunță lumea să se strângă. Se face plecarea pentru înconjurarea gardului Casei Poporului.

„În formație compactă, vă rog să traversați doar pe la trecerea de pietoni. Haideți, vă rog. Atenție!”

În 15 minute vreo două sute și ceva de persoane au înconjurat gardul. Fiecare a primit câte o carte. Se zâmbește, se fac poze. A fost Ziua Internațională a Cărții.