Sâmbătă, 21 martie. Aproape de orele 16. Soare puternic, vânt domol. Coafura persistă. Văd cum toate autobuzele și tramvaiele trec în toate direcțiile, într-un interval de doar 30 de secunde, timp în care eu mă uit efectiv ca prostu’, dar prin ochelarii de soare, la culoarea roșie a semaforului, și încerc să concep un plan X, după ce toate celelalte au fost date peste cap în urma acestui hazard nefast. Așa că încep să merg pe jos în direcția stabilită, invocând zeii transportului în comun, și rugându-i să trimită și ei ceva de prin depouri până ajung eu la următoarea stație.
Și, cum mă uitam eu pe cer la un avion care lăsa în urmă o dâră groasă de fum, de parcă puneai frișcă pe un tort albastru, mă lovește în lentile o lumină atât de puternică, încât întorc privirea și văd, la o oarecare distanță, acest dar al cehilor, mirificul autobuz electric 104. Alerg ca un nebun, stârnesc un nor de praf, trebuia să văd cu ochii mei minunea, să am ce scrie astăzi aici. Reușesc să ajung în stație în timp util, și urc regulamentar pe ușa din față.
Străbat cărarea de pe mijloc de la un capăt la celălalt, să-mi fac o idee. În atmosfera de muzeu, se auzeau doar două voci, parte a unei discuții iscate întâmplător, pe seama grozăviei. “Asta ne trebuia nouă, autobuz electric, că în rest aveam de toate! De-asta vor ei să scumpească biletele!”. “Păi ei cum să-și mai facă, doamnă, o vilă, o vacanță în Dubai, dacă nu s-ar scumpi nimic?”. Restul e cancan. Oamenii urcă și coboară, se uită de jur-împrejur, mai strâmbă din nas, mai exclamă. Din exces de zel, unii se plâng că nu pot valida cardurile. Săracilor!
Undeva pe la Izvor, un grup de tineri nedumeriți trece pe lângă autobuz: „Ce dreacu e ăsta, mă?”. Viitorul, prietene. Vine peste tine și nu scoate fum. Ajungem la capăt, mai fac niște poze și îmi văd mai departe de drumul meu, de data asta cu metroul. Și acum, părerea mea.
Plusuri (că-s mai puține):
- e electric, nu scoate fum, nu ridică praful, deci e mai puțin poluant decât un autobuz convențional
- ușile se deschid în exterior, așa că închiderea e mai eficientă, întrucât îi comprimă mai ușor pe ăia de se urcă tot timpul ultimii, deși ating podeaua doar cu vârful degetelor, în cel mai bun caz
- sunetul de avertizare pentru închiderea ușilor sună ca o alarmă de incendiu în călduri, dar știi că urmează să fii strâns cu ușa, la propriu
- scaunele, 19 la număr, sunt tapițate și destul de confortabile, dar cele rabatabile, încă 6, nu-și au locul într-o junglă urbană unde e mai bine să nu oferi opțiuni și să te aștepți ca oamenii să ia deciziile potrivite în contextul aglomerației și nervozității de la orele de vârf
Minusuri:
- e al naibii de mic – sunt doar 19 scaune, și zic ei, cehii, că mai încap încă 66 de persoane în picioare; sunt tare curios dacă ei știau că lungimea medie a cozilor de la șaormeriile din centrul vechi depășește lungimea autobuzului, și că, mai nou, cetățeanul modern nu-și mai încape în piele sau nu prea îl mai încape pe cel de lângă – mai mult de 60 de suflete nu încap în jucăria asta, vă asigur, și sunt mărinimos
- tapițeria aia fancy din catifea nu o să reziste prea mult la frecușul zilnic, mă tem, și nici nu văd ca cineva să ia în calcul faptul că va trebui întreținută periodic (dacă aveți ocazia, uitați-vă la cele 4 scaune din față, în troleibuzele alea albe, mai noi, și o să „știți ce zic”)
- singurele diferențe dintre microbuzu’ ăsta și maxi-taxiu’ de la mine de la țară e că în ăla plătești când urci și Pantazie (șoferu’) te încântă cu muzică populară (de obicei, doine), manele sau radio Zu (când pătrundem în aria urbană), după cum plouă sau nu în ziua respectivă; în rest, același plastic, aceeași catifea, aceleași bare metalice, aceleași culori – eu pentru ce am venit la oraș?
- costă cam mult, dacă cineva nu a umflat deja prețul, cum le stă lor, mai-marilor, la “DNA” – 400.000 de euro, față de 200.000 de euro, prețul mediu al unui Mercedes Citaro; dacă ținem cont și de faptul că în Citaro încap sigur vreo 80-90 de persoane (capacitatea declarată e de 103), ai nevoie de vreo 3 din astea mici să ajungi la capacitatea a 2 Mercedes-uri care costă cât un singur microbuz d-ăsta „verde” – o tranziție puțin cam costisitoare, aș sublinia
- potențiala replică de agățat „Hei, păpușe, te conduc cu Merțanu’ acasă?” nu va mai avea acoperire, dacă nu ți-ai luat deja bolidu’ de la vecinii de peste Dunăre
Eu unul n-am fost dat pe spate, dar mă știți doar că sunt un pretențios, care se așteaptă la ceva mai mult de la un vehicul care costă cât un automobil de lux. Din păcate, e singurul model electric produs de SOR Libchavy. Da, îmi doresc transport electric. Nu, nu-mi doresc acest model, nu cred că va face față. Să investim mai mult în tramvaie, aș zice! 