Casă de colț, la intersecția străzilor Ienăchiță Văcărescu cu Sfânta Ecaterina, în zona Mitropoliei.
Zilnic trec pe lângă oameni. Zilnic văd sute de fețe cu care interacționez la nivel vizual. Sunt doar persoane pe care probabil nu le voi mai vedea niciodată. Pe Nana Hakansson am reușit să o cunosc dintr-o întâmplare. Ochi mari, păr negru și un simț al conversației ieșit din comun. Nana mi-a fost pentru început un străin cu care schimbi cordial un salut și un zâmbet. Din nordul Europei Nana aterizase în România cu ceva timp în urmă. Țara ei natală Suedia e la mare distanță, dar personalitatea și simțul îi sunt ușor mediteraneene. După introducerile de politețe aflu că femeia din fața mea e îndrăgostită de România.
Povestea ei de dragoste cu țara mică și latină din Balcani a început undeva prin anul 2000. Nana e jurnalist ca și mine. Are curajul să se zbată într-o lume a presei aflată în colaps de ani de zile. Nu pare să-i fie teamă că într-o zi ar putea rămâne fără job. Suedeza se miră să afle că freelancingul pe care-l fac eu nu-mi aduce prea multe foloase financiare. Se citește pe fruntea ei o uimire sinceră. „Cum adică nu poți să trăiești decent din freelancing în România ca jurnalist?”, lansează ea o întrebare care mie-mi naște un zâmbet sincer.
Diferența de mentalitate e zdrobitoare. Un sistem nordic față-n față cu unul sudist, balcanic. Nana scrie pentru publicații din Suedia. Reușește să se mențină pe linia de plutire din pură pasiune, un lucru de admirat. În România mai cunosc foarte puțini jurnaliști care-și fac meseria doar din plăcere. Serviciul a ajuns și pâinea și sarea de pe farfuria socială zilnică. Vorbim despre politică, vorbim despre presă și discutăm aprig despre diferențele țărilor noastre. Nu-s prea mari, îmi spune Nana, dar eu le simt zilnic. Optimismul se vede pe fața ei ca o reflexie curată.
Nana îmi spune că iubește România. Nu neapărat pentru istoria țării, pe care o găsește interesantă, nu musai pentru oameni, pe care îi simte foarte ospitalieri, ci doar pentru că vrea să învețe o nouă cultură. Ne-a găsit pe noi, românii de la capătul Europei. Nu-și ascunde teama pe care a avut-o la început vizavi de România. Imaginea țării e șubrezită cum a fost mereu peste granițe. „Cu puțină încredere și determinare ajungi să cunoști oameni minunați în România”, spune ea. Eu privesc curios la femeia din fața mea care are curajul să se arunce într-o nouă cultură despre care nu știa absolut nimic.
Nana învață româna. Spune că în România oamenii vorbesc foarte frumos limba lor. E ca un grai ce ți se rostogolește frumos din gură. Latină amestecată cu zeamă balcanică, dar Nana se încăpățânează să se perfecționeze în română. Din geantă îmi scoate în față patru cărți. Patru scriitori români cu titluri cunoscute se uită la mine. O privesc pe Nana și nu înțeleg. Le-o fi cumpărat de la vreun târg. Mă înșel. Suedeza îmi demonstrează că ea chiar vrea să fie una de-a noastră. Citește câteva rânduri din cărți și eu zâmbesc prin fumul de țigară. Nana citește fluent românește, cu vorbitul e un pic mai greu. Cu timpul vrea să renunțe la engleză pentru română. Când revine în România vrea să vorbim în românește. Eu mă înclin în fața ei, nu la propriu, dar la figurat, poate pe viitor și cu gestul propriu-zis.
Când ai auzit prima dată de România? Cum te așteptai să găsești Bucureștiul ca oraș?
Nana Hakansson: Primele mele amintiri cu România sunt de când aveam opt ani. Primele imagini asociate cu România sunt ceva poze cu Revoluția din 89. Țin minte câteva fotografii cu Ceaușescu și ultimul său discurs susținut în fața poporului. Nu știam foarte multe despre România la vremea aceea. Mai știam despre România prin prisma lui Ioan Ursuț care știu ca a fost deținut în câteva închisori din Suedia.
Când ai venit pentru prima dată în București?
N.H.: Prima dată am ajuns în București în anul 2000. Venisem atunci pentru o serie de conferințe desfășurate pentru tineri. Eram atunci înrolată într-un program de schimb de experiență. Era înainte ca România să intre în Uniunea Europeană și era bine pentru tinerii români să facă schimb de experiență cu țări care erau deja membre ale UE.
Cred că am stat atunci în jur de o săptămână în București. Țin minte că eram interesată de istoria comunistă a României. Într-un fel sau altul vedeam o similaritate între sistemul României și cel al Suediei. Desigur că Suedia nu a avut niciodată un dictator, dar era o țară foarte socialistă. Sistemele aveau similitudini pentru că, atunci când eram copil existau doar două posturi de televiziune în Suedia. Oamenii aveau slujbe în fabrici și viața mergea cam la fel ca în România.
Țin minte că prietenii mei români de atunci erau ceva mai conservatori de fel, comparativ cu mentalitatea pe care o au acum. Îmi amintesc faptul că prietenii mei de atunci nu cunoscuseră persoane din alte țări sau nu întâlniseră persoane homosexuale. Mie mi se păreau lucruri complet ciudate. Pe vremea aceea aveam 19 ani. Știu că oamenii erau foarte ospitalieri cu noi, țuica s-a servit din belșug atunci pentru toți cei care nu gustaseră această băutură.
Am locuit atunci în București cu o colegă de cameră româncă din Sibiu. Aveam diverse discuții cu ea. Știu că era de părere că fetele din Suedia nu sunt destul de feminine și mă îndemna să mă machiez mai mult, mai strident. Dar bineînțeles că erau doar mentalități diferite între noi.
După ce ai ajuns în București cum ți s-au părut bucureștenii? Cum ți s-au părut românii?
N.H.: La prima mea venire în București erau români din toată țara. Oamenii mi s-au părut foarte amabili și foarte primitori, calzi. Poate că tocmai de aceea m-am și întors de atâtea ori în România.
Primul sediu al Editurii Cugetarea (1920) unde în perioada anilor 1920-1940 a fost publicată pentru prima dată în România colecția Jules Verne. Editura a fost înființată în 1920 de Petre C. Georgescu-Delafras. Sediul se afla pe strada Mătăsari la numărul 23, chiar în locuința proprietarului editurii. Clădirea există și astăzi, la aceeași adresă. Stilul neoromânesc.
Cum ți se pare arhitectura Bucureștiului? Cum vezi tu casele, clădirile și orașul ca întreg ansamblu?
N.H.: În 2001 am revenit în București și am preferat să călătoresc cu trenul. Am ajuns în Gara de Nord și locul acela nu mi-a lăsat o impresie foarte bună atunci. Acum pot să spun că îmi place gara asta mare și populată. Pe vremea aceea era mult mai urâtă zona Gării de Nord. Mi-a plăcut de la bun început arhitectura Bucureștiului și am fost interesată de istoria din spatele ei. Am fost fascinată de istoria arhitecturii bucureștene dintre cele două războaie mondiale. Recunosc că îmi plac câteva clădiri comuniste construite în 50-60, cred. Sunt unele lucruri construite după 1999 în București care nu îmi plac de niciun fel. Mă refer la clădirile imense de birouri sau băncile colosale.
Ca de exemplu, îmi place foarte mult Hotelul Intercontinental. Îmi plac aceste clădiri mari și vechi din București ce sunt ca un fel de monumente. Nu-mi place Casa Poporului, deși eram fascinată în trecut de ea. Este una dintre clădirile pe care străinii în general le privesc cu admirație, dar atunci când știi istoria din spatele lor nu ți se mai pare ceva atât de frumos. Pot să spun că-mi place și zona Lipscani și Centrul Vechi, dar este păcat că s-a ajuns la stadiul de acum. Din păcate aceeași problemă există și-n Stockholm. E păcat că au transformat o zonă plină de istorie într-un produs pur turistic.
Casa Paciurea, strada Viitorului nr. 94, Sector 2. Monument istoric și, adăugăm noi, cultural și identitar. Ridicată în 1906. Îmbinare a stilurilor art nouveau și neoromânesc. Materiale: Cărămidă, piatră, tencuială cu mortar de var, stucatură, lemn, tablă, boiserie aparentă.
Ce-ți place și ce-ți displace la București?
N.H.: Cel mai mult la București îmi place că este un oraș în care merită să stai. E genul de oraș în care poți merge dimineața să îți bei cafeaua în liniște, sunt o groază de locuri de vizitat, orașul are multe localuri bune cu mâncare foarte bună. Bucureștiul este, din punctul meu de vedere, un oraș cosmopolit în care poți face o grămadă de activități cu prietenii tăi. Pentru mine Bucureștiul nu este neapărat un oraș turistic, ci mai degrabă un loc în care merită să locuiești.
Bucureștiul mă inspiră să mă relaxez și să îmi desfășor jobul meu. Pot scrie în tihnă aici, îmi pot face articolele cu grijă. La acest oraș îmi displace ideea aceasta de capitalism la orice pas. Străzile ticsite de magazine luxoase și produse scumpe. Sunt locuri foarte artificiale, eu nu văd ceva frumos în asemenea tipuri de arhitectură stradală.
De asemenea, ce-mi displace cel mai mult la București este că poți vedea diferența foarte clar între cei bogați și cei săraci. Se sesizează foarte clar diferența de clase și pături sociale. Lucrul acesta se poate vedea și în Suedia, dar discrepanța în București este parcă mai mare. Și uneori nu-mi plac nici taximetriștii din București, dar asta poate e valabil în orice țară din Europa.
Știu că încerci să înveți româna. De ce vrei să înveți limba din România?
N.H.: Cred că vreau să învăț româna pentru că România a fost prima țară pe care am reușit să o vizitez când am plecat din Suedia. Am simțit întotdeauna că România este și țara mea cumva. România a fost întotdeauna bună cu mine. A fost foarte ușor să obțin burse de studiu aici și am aplicat pentru a învăța româna.
Am vizitat mai multe orașe din România ca: Timișoara sau Cluj. Dar ceea ce-mi place mai mult la limba română este că într-un fel sau altul reflectă istoria țării. Este o combinație între a fi strămoșul romanilor, a fi dac și a fi totuși prins în spațiul balcanic foarte aproape de Rusia. Lucrul acesta se poate vedea în aproape tot. Se poate vedea în arhitectură, în felul oamenilor de a fi, în gastronomie. Îmi place amestecul acesta. Pe de altă parte, dacă îți place o țară începe să îți placă și limba ei. Nu pot cunoaște România foarte bine dacă nu cunosc și limba care se vorbește. Cred că ar fi arogant din partea mea să îmi vizitez prietenii din România și să nu le vorbesc în limba lor, nu?