Parchetul cel nou
Îmi place foarte mult lemnul. Mi-am dorit acasă o pardoseală din lemn și, în sfârșit, mi-am pus parchet nou în sufragerie. Este un parchet din lemn nobil foarte bine lustruit și care arată minunat! Dacă îl vom spăla, se va umfla din cauza umezelii, a spus cineva. Cred că e mult mai bine să îl lăcuim. Și l-am lăcuit. Dar lacul se zgârie, a zis altcineva, hai să punem peste parchet câteva traverse de covor. Și le-am pus. Datorită mizeriei de afară, covorul se va murdări imediat și vă propun din acest motiv să intrăm în sufragerie doar cu papuci. Și uite așa, din aproape în aproape, am protejat cu lac parchetul cel nou și frumos ca să nu îl stricăm, lacul l-am acoperit cu un covor ca să nu se zgârie și pe covor mergem doar cu papuci ca să nu se roadă. De ce oare am mai pus parchet nou?…
Parcul cel nou
De ceva vreme, există o lăudabilă și evidentă preocupare pentru a reamenaja și întreține parcurile orașului. Nu întotdeauna însă efortul și bunele intenții duc la rezultate pozitive. De pildă, pentru zonele de delimitare între alei și spațiul verde este suficientă o bordură discretă, mică și joasă sau garduri vii, nicidecum garduri din metal. În ultimii ani au apărut câteva delimitări „discrete“ din diverse materiale și elemente de mobilier urban (jardinierele, de exemplu), pentru ca în final să rămâi siderat în fața unor panouri ce poartă un mesaj jenant și absurd, chiar și pentru vremurile regimului comunist: „Nu călcați pe iarbă!“, urmat de amenințarea cu amenda.
Covorașul din parcul cel nou
Revenind la povestea cu parchetul, covorul și papucii, interdicția de a simți iarba sub tălpi este absurdă și lipsită de respect pentru cetățenii orașului – ni se spune că nu e voie să călcăm pe spațiul verde din parc, adică din curtea noastră (a se citi „domeniul public“), spațiu verde îngrijit și administrat cu banii noștri (adică folosind sume obținute din taxe și impozite). Parcul a devenit „al lor“ și nu mai este al nostru, deocamdată încă îl mai putem privi fără să îl atingem și doar de pe alei, pe urmă de peste vreun gard și în final, cine știe, îl vom pune în ramă pe post de ilustrată sau tablou.
Despre construcțiile din parcuri, despre reducerea ilegală a spațiului verde vom vorbi într-un articol viitor. Pentru că există o mulțime de alte lucruri betonate inutil, care „calcă pe iarbă“ și care transformă încet aceste spații, din ceea ce au fost, adică parcuri selecte de promenade pentru destindere, în banale aglomerări în care ne lovim unii de ceilalți într-un haos frustrant. Lăsați deci oamenii să simtă iarba sub tălpi, să se bucure de privilegiul de a putea fi liberi în natură și penalizați-i pe cei care într-adevăr distrug, cu dispreț față de lege!
