Alături de Alexandru Popescu au stat mulți oameni. Nu a primit însă vizita niciunui reprezentant al statului român, deși greva foamei este o formă extremă de protest pașnic. Dacă ești ignorat ajungi fie la spital, fie la morgă.

Vestea că un român a intrat în greva foamei pe 21 decembrie pentru a semnala abuzurile care se petreceau la Pungești de câteva săptămâni m-a făcut să plâng de tristețe, dar și de bucurie: încă o faptă demnă de respect! Se împlineau aproape patru luni de proteste, patru luni de weekenduri petrecute alături de concitadini pe care îi știam foarte puțin sau deloc, dar cu care mă obișnuisem să intru în vorbă după ce făceam cunoștință.

Toate veștile și imaginile le aveam de pe internet.

Am pornit spre Teatrul Național, unde auzisem că grevistul stă zi și noapte, cu o strângere de inimă („Voi întâlni alți oameni pe care nu i-am văzut în viața mea!“), dar și foarte îndurerată că cineva a ales o astfel de modalitate de protest extrem împotriva încălcării legilor românești și a drepturilor omului.

Era trecut de ora 21. În jurul lui Alexandru se aflau vreo douăzeci de oameni. Vorbea la telefon și, imediat ce a închis, fără să-mi spună nimic, m-a îmbrățișat de parcă am fi fost vechi prieteni. A regretat că nu mai are să-mi ofere ceai. Tocmai se încheiase evenimentul „Bea un ceai cald alături de Sandu“.

Răspundea cu bunăvoință întrebărilor care i se adresau. Mi-a spus că se simte vinovat pentru o perioadă prea lungă de indiferență, în care a fost preocupat doar de interesele personale (a lucrat mulți ani în vânzări), vinovat împreună cu întreaga generație care a făcut revoluția din ’89, dar a fost păcălită. Doar întrebarea „Ce părere are familia ta despre ceea ce faci?“ a părut să-l irite. Cred că era singurul lui punct nevralgic. „N-o fac pentru ei și nici pentru voi. O fac pentru mine!“

M-am întins la vorbă cu oamenii, iar în final am plecat fără nicio urmă de tristețe, cu bucuria că am întâlnit un bărbat puternic și, în acelasi timp, extrem de grijuliu, preocupat ba că tremuram, ba că nu mai prind autobuz spre casă.

Oamenii care îi împărtășesc cauza s-au organizat și au stat în fiecare zi și noapte alături de el să-i țină de urât, să-l cunoască, să schimbe impresii, idei, să-i fie alături în caz că avea nevoie de ceva. I-au adus mereu ceai cald, cafea, apă minerală. Într-una din zile, Ionuț Mareș, 34 de ani, venit de la Bacău doar pentru a sta o noapte cu Sandu, cum îi ziceam toți, a hotărât să intre și el în greva foamei. Pe 4 ianuarie li s-a alăturat un al treilea.

Cei care i-au fost alături au organizat un al doilea eveniment, „Revelion alături de Sandu“, la care au participat câteva zeci de oameni.

De fiecare dată când îl vedeam, părea la fel de plin de energie, chiar dacă, într-o zi, la întrebarea „Ce faci?“, mi-a răspuns: „Nici doi bani.“ Era puțin descurajat. Mass-media a evitat să prezinte cazul său, fie considerând că greva sa are motive ascunse, fie pentru a-și respecta politica editorială. Știrea este știre, iar această grevă a foamei a fost trecută sub tăcere, în contrast cu alte greve ale foamei, atât de mult mediatizate.

În permanență au existat jandarmi care l-au supravegheat pe el, dar și pe cei care erau în preajma lui. Autoritățile nu i-au permis să-și instaleze un cort, invocând că există pericolul izbucnirii unui incendiu de la aparatele de încălzire.

Contrar unor păreri cum că Sandu n-ar avea responsabilități familiale, este tatăl unui băiat de 23 de ani. Crede în medicina naturistă și este pasionat de alpinism. Locuiește într-o comună de lângă Ploiești și are o grădină ecologică.

Sandu spune că refuză orice ajutor bănesc și asocierea numelui său cu al vreunui partid politic. A participat la activități de voluntariat pentru renovare și restaurare (proiectul www.adoptaocasa.ro) la Roșia Montană și protestează de mai mult timp împotriva distrugerii mediului.

Primea multe telefoane. L-am surprins încercând să-l liniștească pe cel mai bun prieten. „Sigur că vom urca din nou pe munte!“ Reacțiile și semnalele românilor din diaspora i-au dat convingerea că efortul lui nu a fost în zadar.

În a 23-a zi de greva foamei pe treptele din fața Teatrului Național, la Km 0 al democrației, Sandu a hotărât că starea fizică nu îi mai permite să continue și a predat ștafeta altor oameni la fel de demni și hotărâți să lupte pentru o cauză de care depind viața și sănătatea celor care trăim în România. Această cauză este una universală: protejarea mediului împotriva celor care sunt dispuși să-l distrugă, având ca argument suprem banii. Și-a luat la revedere de la toți cei strânși acolo, mai numeroși decât la Revelion. I-a îmbrățișat pe fiecare de mai multe ori, întârziind cu o oră plecarea anunțată la 4 după-amiaza.

Au rămas să continue protestul George Popescu, 40 de ani, bucătar, tată a trei copii, în a 9-a zi de grevă, și Crina Verdeș, medic, mamă a patru copii, venită pe 11 ianuarie. George Adamescu,
regizor, a propus ideea de greva foamei în ștafetă pentru 24 de ore, pe care a și pus-o în practică. S-au mai înfometat alături de Sandu: Matei Bărbulescu, de la revista Vice, și Alexandru Beldiman, din Cluj. Revendicările rămân aceleași: retragerea jandarmeriei din Pungești, anchetarea abuzurilor comise, pedepsirea vinovaților și, nu în ultimul rând, interzicerea explorării și exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică.

Chiar dacă mulți oameni au trecut nepăsători pe lângă greviști și susținătorii lor, au fost destui care s-au oprit să întrebe ce se întâmplă, au strâns mâna greviștilor sau doar au mulțumit când au primit informații de la susținătorii protestului. Televiziunile și presa scrisă au început, la insistența lor, să mediatizeze acest eveniment. Români din diaspora și din întreaga țară, în grupuri mai mari sau mai mici, au protestat și ei, în semn de solidaritate.

Sloganul de la Km 0 va continua să rămână și să se amplifice în sufletele românilor: „Fii tu schimbarea pe care dorești să o vezi în lume!“.

Articol preluat de pe smartwoman.hotnews.ro