În 1926, unul dintre „specialiștii“ în dueluri, avocatul Ion I. Nedelescu, publică un soi de îndrumar conținând principiile și regulile disputei: ofense, felul armelor, cartel, martori, duelul cu spada, pistolul, sabia sau duelurile excepționale.

Duelurile, despre care am citit în romanele copilăriei și ale adolescenței, nu au existat numai în apusul Europei, ci și pe meleagurile românești, mai ales în zgomotosul și boemul nostru București de secol XIX și început de secol XX. Moda duelului, în înțelesul lui apusean, a fost adusă la români de ofițerii țariști, odată cu războaiele ruso-turce, și de acei „boieri-dandy“ care au studiat sau au călătorit în marile capitale apusene – Viena, Berlin, Paris, Londra. Odată cu preluarea obiceiului, protipendada bucureșteană parcă voia să ajungă din urmă țările cu tradiție în practica duelului. S-au confruntat ofițeri, oameni politici, ziariști, scriitori, beizadelele boierești și revoluționari pașoptiști. Au făcut-o din cauză de insultă, calomnie, polemici de presă ori politice, vanități, rațiuni ideologice sau gelozie stârnită de câte o femeie.

Au fost implicate în dueluri și personalități culturale: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac,Titu Maiorescu, B.P. Hașdeu, Carol Davila, Lucian Blaga, Dan Botta. Și dacă se duelează oamenii de cultură, atunci se duelează și personajele din operele lor literare. Duelul apare în romanul lui Mateiu Caragiale, „Craii de Curtea Veche“, în romanul lui Camil Petrescu, „Patul lui Procust“, și în multe dintre piesele sale – „Act venețian“, „Jocul ielelor“ sau „Suflete tari“. Iar această enumerare nu este exhaustivă.

Au existat dueluri riguroase sub aspectul respectării regulilor, mai puțin riguroase, dueluri dramatice, dar și dueluri cu aspect ridicol și de bâlci. Trebuie menționat că instituția duelului, așezată în cadrele mentalității fanariote, a fost și ea o formă, mai mult sau mai puțin, fără fond. Introdus în legislație cu două decenii înainte de domnia lui Al.I. Cuza, duelul este incriminat riguros, ca delict, în Codul penal intrat în vigoare la 1 mai 1865.

Dintre primele dueluri menționate în București trebuie amintit cel dintre dandy-ul bucureștean Scarlat Bărcănescu și consulul austriac Liehmann, consumat spre sfârșitul lui 1822, motivul fiind o frumusețe din epocă, domnița Elena Caragea. Dacă duelul a avut loc, acesta a fost cu siguranță un schimb formal de focuri trase în aer, întrucât nu a făcut nicio victimă. Domnii Alecu Florescu și George Filipescu convin să rezolve un diferend printr-un duel cu pistolul. Ajunși pe teren, socotesc că e mai puțin primejdios să-și exercite o corecție cu pumnii. George Bibescu, fiul lui Gheorghe Bibescu Vodă (domnitor în Țara Românească între 1843 și 1848), a avut la activ multe dueluri, cu spada sau cu pistolul, în București sau la Paris. Prințul valah s-a duelat fie în urma unor polemici publice, fie când la mijloc era o femeie, având faimă de cuceritor, fie ca să apere memoria tatălui său, diabolizat de presa liberală. El și-a făcut un nume nu numai din practica duelului, dar și din teoria „sportului-onoarei“. În 1860, baronul Barbu Bellu a pălmuit un ofițer moldovean, pe numele său Spiru, la ieșirea din teatrul național. Domnitorul Cuza a poruncit ca ofițerul să ceară satisfacție pentru ofensă. Ca atare, duelul s-a desfășurat pe șoseaua Kiselleff și a avut ca finalitate uciderea ofițerului chiar în fața domnitorului. În anul 1883, în Parlament, Nicolae Fleva a spus despre miniștrii din cabinetul Brătianu că sunt „niște umbre“. Ca atare, guvernul a cerut satisfacție pe calea armelor prin Mihail Perekyde. Doar hazardul i-a salvat viața lui Fleva, în urma confruntării. După cum se vede, uneori, chiar conducătorii statului ordonau subalternilor duelul, în condițiile în care acesta era incriminat de lege.

Un duel dramatic a avut loc în 1906. Lascăr Zamfirescu, fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu, a insinuat că averea unui oarecare Dumitrescu, zis Maicam, nu era obținută prin mijloace oneste. A urmat provocarea din partea celui ofensat, duelul și moartea primului. Un alt duel nefericit a avut loc în 1897, între omul politic conservator Nicolae Filipescu și George Lahovary, director al ziarului „L’Indépendance Roumaine“. În urma unei polemici decente de presă, Filipescu se consideră ofensat și îl provoacă la duel pe ziarist. Martorii omului politic s-au opus unei împăcări și duelul a avut loc într-o sală de scrimă bucureșteană. Lahovary este ucis, în condițiile în care lupta nu a avut loc în câmp deschis și nici nu exista distanța regulamentară între cei doi. Tristul eveniment a declanșat dezbateri, și în presa bucureșteană și în cea pariziană, privind oportunitatea și condițiile duelului. Despre acest caz au scris în presa vremii și I.L. Caragiale și Titu Maiorescu, iar procurorul general al României l-a calificat drept un asasinat. Și totuși, fruntașul politic conservator a fost condamnat la numai șase luni de detenție.

Dincolo de aspectul romantic, duelului îi stă mult mai bine în ficțiune decât în realitate. Câtă vreme a fost la modă, a demonstrat că există stări tensionate în relațiile dintre oameni, nesancționate penal, pe care însă confruntarea de acest fel nu le rezolvă, ba le agravează, că uneori martorii nu pledează pentru împăcare, ci mai mult întărâtă, iar deznodământul variază de la ridicol la tragic sau chiar dezastruos.