59 de lăzi, care puse cap la cap însumează 46 de metri, stau cuminți în arhivele Universității din Austin, Texas. Conțin o parte din manuscrisele prințesei Martha Bibescu, scrise în limbile română, franceză, engleză, germană, italiană și greacă, și așteaptă interesul biografilor români pentru recuperarea istoriei.

Născută la București în 1889 din alianța familiilor de tradiție politică, din partea tatălui, Ioan Lahovary, și domnească, din partea mamei, Smaranda Mavrocordat, Martha Bibescu a purtat la înălțime o tradiție de oameni de stat, chiar femeie fiind și fără altă responsabilitate decât cea a rangului.

Educația o primește de la tată, desemnat ministru în mai multe rânduri, și de la bunic, șambelanul regal A.C. Mavrocordat, care o prezenta cu mândrie: „E Fenixul Mavrocordaților!“ Prin căsătoria cu prințul George Valentin Bibescu, erou aviatic al Primului Război Mondial și co-fondator al cluburilor de aviație și automobil din țară, Martha intră „pe scena Europei prin poarta cea mare“, cum notează ea, și devine de-a lungul anilor prietenă cu kronprințul Germaniei Wilhelm, cu prințesa Maria a României, cu regii Carol I și Ferdinand, dar și cu Alfons al XIII-lea al Spaniei, prințul Louis de Beauveau, Churchill, Aristide Briand, James Ramsay Mcdonald și Charles de Gaulle, acesta din urmă considerând-o întruchiparea Europei.

În Primul Război Mondial, se remarcă prin curajul cu care conduce spitalul 118 din capitală, în care erau aduși răniți de pe front, iar după stabilirea păcii, reia cu dedicare lucrările de restaurare a Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia, primit în dar de la soțul său, prințul George Valentin Bibescu. Nu numai că a reușit să îi redea splendoarea, din iubire pentru frumos și datorie față de martirii Brâncoveni, dar îl și transformă în centrul cercurilor diplomatice și politice ale Bucureștiului interbelic.

Ca urmare a schimbărilor politice majore din România, Martha Bibescu se refugiază în 1945 la Paris, unde trăiește din talentu-i literar, apreciat de public și de confrați ca Marcel Proust sau Paul Valéry. Ocupă fotoliul 37 al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză a Belgiei, precedată de Eduard Monpetit și urmată de Mircea Eliade până în 1973. Rămâne la Paris, unde se stinge din viață în 1973, în locuința de la adresa 45 Quai de Bourbon.

Străzi din București, Iași și Mogoșoaia îi poartă încă numele. Iar cele 59 de lăzi din Austin așteaptă.