A fost odată ca niciodată, a fost odată într-o țară îndepărtată: o mamă, un tată și un băiețel. Era spre sfârșitul toamnei, vântul scuturase toate frunzele din copaci. Mai rămâneau doar patru săptămâni până la Crăciun.

Seara, după ce îl adormeau pe băiețel, mama și tata stăteau de vorbă în bucătărie. Afară se auzeau vântul șuierând, crengile goale ale copacilor scrâșnind. Se adunau nori grei și parcă stătea să ningă.

— Oare cum îi putem povesti celui mic despre Crăciun, pe înțelesul lui? întrebă tăticul.

— Înțelege multe, să știi, îl lăudă mămica. Tu ce ai dori să afle?

Și își aminteau amândoi de Crăciunurile lor din copilărie.

— Hai să scriem fiecare poveștile noastre pe câte un bilețel, propuse mămica într-o seară. Și așa începură amândoi, mai în joacă, mai în serios, să scrie bilețel după bilețel cu povestiri și amintiri legate de Crăciun.

— Sunt așa de multe, iar el este încă atât de mic, zâmbea tăticul.

— Nu sunt multe, dacă le povestim una câte una, spuse mămica.

A doua zi se apucă ea să deseneze un înger, așa cum l-ar fi desenat un copilaș: capul, brațele, aripile, o rochie și papucei. Ah, și o aureolă. Seara, în bucătărie, tăticul și mămica lucrau la personajul din carton și pânză. La sfârșitul săptămânii era gata o frumusețe de îngeraș, cu multe buzunărașe aplicate, fiecare conținând câte un bilețel. În seara aceea, părinții se culcară nerăbdători să povestească despre toate câte scriseseră împreună. În timpul nopții căzu prima zăpadă.

Băiețelul tare se bucură de ninsoare. Dar și de îngeraș. Cum mama și tata îi spuseseră că avea să ajute în așteptarea Crăciunului, îl boteză Așteptar. De-acum, în fiecare seară, cel mic lua un bilețel dintr-un buzunăraș al lui Așteptar, iar mama și tata povesteau până mult după ora de culcare.

De Sfântul Nicolae, în ghetuțele lustruite stăteau pitite portocale. Alături, minune mare ‒ cutia de unelte era descuiată. Asta fiindcă tăticul și băiețelul aveau să construiască împreună brăduțul de Crăciun. Cot la cot, cu mânecile suflecate și creionul după ureche, cei doi decupau și vopseau de zor. După câteva seri de muncă, brăduțul din placaj era gata, numai bun de pus pe bufet. „Sau de dus în călătorie, la schi sau la bunei“, se bucura băiețelul.

În săptămâna care urmă, în timp ce mama istorisea o poveste din Așteptar, tăticul și băiețelul potriviră forme și culori până ce se aleseră cu o grămadă de ghirlande și de steluțe din hârtie colorată pentru brăduț. Mai aveau nevoie doar de globulețe, pe care mămica se gândi să le facă din turtă dulce. Ningea aproape în fiecare zi. Mai rămânea doar o săptămână până la Crăciun când sosi prin poștă de la bunei o culegere de colinde. Părinții o completară cu încă alte câteva cântecele și cu contururile personajelor din colinde. De-acum, în fiecare seară, pe lângă poveste și gustatul
globulețelor de turtă dulce care ieșeau din cuptor, băiețelul avea de colorat și desenele din Colindar.

A sosit și seara Ajunului. După sfârșitul povestioarei, ultima din buzunărașele Așteptarului, s-a instalat liniștea. Băiețelul rămăsese pe gânduri.

— Aș vrea să nu fie Crăciunul chiar acum, spuse el într-un sfârșit.

Părinții îl priveau zâmbind.

— Ah, da? Și nici Moș Crăciun să nu vină?

— Nu, să mai aștepte un picuț. Să mai stăm așa cum suntem. Prea tare-mi place!