Sunt convins că puțini știu cine a fost Mihai Flamaropol, omul care dă numele bătrânului patinoar din București ajuns în paragină. Și asta pentru că în România ultimilor ani, din păcate, valorile și istoria acestui popor sunt ignorate, de cele mai multe ori cu bună știință. Mihai Flamaropol s-a născut pe 21 noiembrie 1919 la București și e unul dintre puținii români ce se pot lăuda că au evoluat pentru România în două discipline diferite, total diferite, fotbal și hochei pe gheață! S-a retras din activitatea sportivă la 40 de ani, dar a continuat să obțină performanțe deosebite ca antrenor (cinci titluri naționale cu echipa de hochei a clubului Steaua) și ca jurnalist. Pe lângă reportaje, Flamaropol a scris câteva cărți despre cele două sporturi pe care le-a îndrăgit atât de mult.

S-a stins din viață pe 30 iunie 1985, trăind astfel cea mai mare victorie a hocheiului românesc, victoria împotriva naționalei Statelor Unite ale Americii, scor 5-4, din 1977, la singura participare a primei noastre reprezentative în elita hocheiului mondial. Printre eroii acelui succes fabulos se numără și Doru Tureanu, considerat cel mai mare hocheist român al tuturor timpurilor. “La Viena s-a disputat acel Mondial. Țin minte că se terminase meciul și stăteam pe gheață fără să scot o vorbă. Nu eram singurul, însă. Nu ne venea să credem. Priveam tabela de marcaj, apoi ne uitam la hocheiștii americani… Ne-a trebuit ceva vreme să realizăm ceea ce făcusem. Aveam patine de fier și rupeam 10 crose pe meci. Americanii rupeau una tot turneul. Acestea erau condițiile. Și cu toate acestea i-am bătut pe americani“, îmi povestea odată Doru Tureanu, care a fost primit, în mai 2011, în Hall of Fame-ul hocheiului mondial. Generația lui Tureanu, spun cei care au mâncat hochei pe pâine în ultimii 50 de ani, a fost cea mai bună din istorie.

În timpul unei discuții pe care am avut-o cu ceva vreme în urmă cu Doru Tureanu și cu Mihai Popescu, cel mai tânăr jucător din naționala României la Jocurile Olimpice de la Lake Placid din 1980, i-am rugat pe cei doi să-mi schițeze cea mai bună primă-reprezentativă din istorie. “Antrenor e Nelu Ionescu. Nu îl putem uita. E tehnicianul de numele căruia se leagă cele mai bune performanțe ale hocheiului nostru. Și acum echipa: Valerian Netedu – portar, Dezideriu Varga și Gal Sandor – fundași, Traian Cazacu, Doru Tureanu și Szabo Geza – atacanți. La Szabo Geza la fel de ușor îl putem trece pe Marian Costea, alt nume greu. Mai bine îi trecem pe amândoi!“, spunea Mihai Popescu. Tureanu, care dădea aprobator din cap la rostirea fiecărui nume, n-a avut nimic de obiectat.

Din păcate, nu mai avem hochei. Altădată plin, actualul „Mihai Flamaropol“ e acum ca o peșteră la derby-urile din Superliga Națională. La ultimul meci dintre Steaua și SC Miercurea Ciuc au fost în tribune puțin peste o sută de spectatori… Copiii din ziua de azi au mult mai multe alternative decât aveam noi înainte de 1989. Asta poate fi o explicație pentru reculul hocheiului românesc în special, și al sportului românesc, în general. Acestei „scuze“ i se adaugă lipsa patinoarelor, dar mai ales condamnabilul dezinteres al autorităților. La ultima Olimpiadă, cea de vară, de la Londra, de anul trecut, participarea sportivilor români a fost mai degrabă un cântec de lebădă. Aș vrea totuși să mă înșel!