De la distanță casa arată asemenea unei bomboniere desuete, exact cum o descria atât de sugestiv doamna Silvia Colfescu într-unul din articolele sale. Încadrată într-un front stradal în care se interpune între o clădire construită în stil neoromânesc și o clădire în stil eclectic, casa de la intersecția străzilor Christian Tell și Biserica Amzei surprinde prin decorația încărcată a fațadelor ce o transformă într-o apariție inedită.
O plăcuță discret poziționată pe fațadă ne anunță că aceasta este casa legendarei Mița Biciclista. Adevărul istoric, consemnat în volumul „Cronologia Bucureștilor“ de Gheoghe Parusi, este că în jurul anului 1900 respectivul arhitect este însărcinat de către doamna Maria Mihăescu (cunoscută în epocă prin porecla de Mița Biciclista) să refacă fațadele casei în stil Art Nouveau. E greu de spus ce anume l-a recomandat pe arhitect în fața doamnei Mihăescu pentru această comandă – arhitectul, făcând parte din școala lui Ion Mincu, a rămas cunoscut pentru o arhitectură de altă factură./p>
Îmi imaginez că un cuvânt hotărâtor în aspectul fațadei așa cum o vedem astăzi l-a avut proprietara clădirii, o femeie cunoscută în epocă pentru nonconformismul său. Doamna Maria Mihăescu poate fi găsită menționată aproape în fiecare număr al revistei Furnica începând cu anul 1904 și până în anul 1913 (judecând dupa numerele incluse în arhiva Bibliotecii Digitale a României).
„Ziarele din Viena au publicat senzaționala știre că: prințesa Michaescu din România a cumpărat o pălărie cu respectabila sumă de 4800 de coroane. Ziarele vieneze comit o mică greșeală. Anume: nu există în România nici o prințesă Mihăescu. Exista însă celebra și șarmanta Mița Biciclista.“(1)
Printr-un capriciu al sorții, doamna Mihăescu ajunsese la început de secol posesoarea unei averi considerabile, iar călătoriile sale în Europa erau cu multă precizie monitorizate de articolele ziarelor vremii.
Probabil tocmai acestor călătorii, cât și pasiunii pentru nou a Mariei Mihăescu li se datorează modificările aduse arhitecturii casei sale. La început de secol XX stilul Art Nouveau era în floare în vestul Europei, totuși la noi în țară (exceptând Transilvania) „se consideră în general că Art Nouveau a avut un ecou modest“(2). Locuința Mariei Mihăescu este deci una dintre puținele clădiri cu influențe Art Nouveau din București, un Art Nouveau foarte particular, încorporat în eclectism, după cum afirma domnul Marcu Lepădat în studiul său.
În realitatea începutului de secol XX, strada Biserica Amzei diferea mult față de cum o vedem astăzi. Personalități ale căror nume astăzi le vedem în manualele de istorie erau vecinii doamnei Maria Mihăescu, iar casele lor – multe dispărute acum – construiau împreună una dintre zonele cele mai exclusiviste ale orașului. Dacă este adevărat că Maria Mihăescu a primit casa în dar, acest lucru dă o scară a influenței jucate de ea în cercurile societății cu putere financiară (și politică) ale vremii.
Un rol important joacă în mod cert în cercurile mondene – porecla sa de Mița Biciclista se datorează faptului că este una dintre primele femei ce subscriu pasiunii pentru velocipede.
La acea vreme, ciclismul devenise un sport cu oarecare popularitate, iar „În 1891, la București ia ființă Clubul velocipediștilor“. Tot atunci „este inaugurat velodromul de la Șosea. Construirea lui fusese finanțată de Luigi Cazzavillan.“(3)
Ziarele vremii prezintă în culori vii agitația stârnită de circulația velocipedelor pe străzile capitalei: „Dimineața, de la Șosea până în Băneasa e spuză. (…) Seara, o grupă impozantă, un amestec de biciclete și tandemuri, defilează invariabil pe întreaga Cale a Victoriei și se răsfață pe Șoseaua Kiseleff.“(4)
Desigur, pentru Maria Mihăescu o locuință aproape de Calea Victoriei este cât se poate de oportună în contextul pasiunii sale pentru ciclism.
Trecerea timpului a avut însă o oarecare influență în preferințele excentricei „demimondene“, întrucât în anii de început de secol articolele ce o au ca subiect fac referire la cursele hipice la care aceasta participa în Brăila. Iar, în ceea ce o privește, surprizele sunt departede a se opri aici. O mică surpriză găsim într-un articol din 1910 al revistei Furnica:
„D-na M. Mihăescu, (…) grațioasa regină a demimondenului bucureștean, a pus la dispoziție subsolul luxoasei d-sale locuințe din str. Lascar Catargiu (colț cu str. Luminei) pentru o expoziție permanentă de pictură și sculptură a societatei Arta.“(5)
Casa la care se face referire este aceeași casă la care ne-am referit și până acum – de-a lungul timpului, strada Lascăr Catargiu a fost redenumită Biserica Amzei, în timp ce strada Luminei a fost redenumită Christian Tell.
Spațiul de la subsolul reședinței a încetat să mai găzduiască o galerie de artă probabil atunci când casa a fost naționalizată. Vechea „damă demimondenă“ și-a pierdut de la acea dată și averea, și faima, și viața ușoară, rămânând până la moartea sa în anii ’60 locatara unei încăperi mici de mansardă a propriei case. Încerc să-mi imaginez viața nonconformistei femei într-o lume întoarsă cu susul în jos, o lume în care plimbările cu velocipedul la Șosea se transformaseră în serbări muncitorești. Dar nu există decât tăcere peste toți acești ani ai casei și ai proprietarei sale.
Recent, casa a fost pusă spre vânzare. Din anunțul de vânzare am putut afla măcar câteva date, probabil absolut irelevante, despre ea – casa are se pare 10 camere și o suprafață de 1900 mp. Momentan, demersuri de reabilitare a casei nu par să demareze, iar zidurile sale doar se macină pe an ce trece.
Note:
(1) Revista Furnica, anul VII, nr. 45, joi 14 iulie 1911 ↩
(2) Marius Marcu Lăpădat, Fețele ornamentului – arhitectura bucureșteană în secolul 20, Editura Univers enciclopedic, 2003 ↩
(3) Adrian Silvian Ionescu, Modă și societate urbană, Editura Paideia, 2006 ↩
(4) Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureștilor, 20 septembrie 1459 – 31 decembrie 1989, Editura Compania, 2007 ↩
(5) Revista Furnica, anul VI, nr. 23, februarie 1910 ↩