O plimbare prin cartierul Aviației vă va duce poate pașii pe strada ce poartă numele primei femei aviator din România
Elena Caragiani s-a născut la Tecuci, pe 13 mai 1887, fiind prima fiică a Zeniei și a lui Alexandru Caragiani. Tatăl era un distins doctor, ce s-a remarcat încă din Războiul de Independență, participând ca sanitar la porțile Vidinului. Prima femeie aviator a României a avut vise mărețe și a luptat pentru îndeplinirea lor nu numai cu propriile limite, ci și cu obtuzitatea autorităților și cu prejudecățile vremii. În cele din urmă, curajul și perseverența ei au ajutat-o să prindă aripi.
Desprinderea Elenei de tiparele vremii a început încă din tinerețe, prezența ei la cursele de cai pe Hipodromul din București fiind prima intruziune într-un domeniu rezervat bărbaților.
După ce își ia licența în Drept, devenind astfel una dintre primele femei din România licențiate în Științe Juridice, Elena Caragiani se lasă captivată de farmecul zborului. În viitorul ei cumnat, locotenentul Andrei Popovici, găsește un izvor nesecat de informații despre zbor și aparatele de zbor. Face primul zbor în 1912, alături de căpitanul Mircea Zorileanu, profesorul ei de echitație. Acest prim zbor a fermecat-o cu totul.
Se înscrie la școala de pilotaj a Ligii Aeriene Române de la Băneasa, unde este singura femeie cursant. Deși este privită cu dispreț în rândul aviatorilor, nu se lasă descurajată și continuă instrucția. Dar, la terminarea școlii, autoritățile române îi resping cererea pentru obținerea brevetului. Se vede, astfel, nevoită să plece în Franța, unde urmează Școala Civilă de Aviație din Mourmelon le Grand și, în 1914, la vârsta de 27 de ani, obține Brevetul Internațional de Pilot Aviator, fiind între primele 10 femei din lume care au deținut un astfel de brevet.
La întoarcerea în țară, cere să fie trimisă ca pilot, sau măcar ca observator sau curier în Războiul Balcanic. Este din nou respinsă și se întoarce în Franța, unde se angajează ca reporter la un cotidian francez, folosind avionul pentru deplasări mai lungi. Este apoi trimisă corespondent de război și scrie reportaje „din avion“, în premieră mondială.
Izbucnirea războiului, în 1916, a adus-o înapoi în țară, unde cere să fie acceptată în rândul piloților militari, dar este refuzată. Din dorința de a-și ajuta țara cere să fie lăsată să transporte medicamente pe front și răniți din spitalele de campanie în cele specializate din interiorul țării. Acest gest a fost scânteia care avea să aprindă 23 de ani mai târziu înființarea aviației sanitare. Este refuzată din nou, dar este acceptată ca infirmieră pentru „Crucea Roșie“.
După război se căsătorește cu avocatul Virgil Stoinescu, se stabilește la Paris și își reia cariera de jurnalist-aviator. Se îmbolnăvește de tuberculoză și se întoarce în țară, unde se stinge din viață la 42 de ani, pe 29 martie 1929. Este înmormântată în București, la cimitirul Bellu.