Bucureștiul rămâne un oraș nedescoperit, în care mă pot pierde pe străzi cu impresia că am mai trecut prin acele locuri și am lăsat indicii în urma mea pentru a recunoaște mai târziu drumul de întoarcere. Am însemnat pe harta mea punctele în care am trăit cel mai intens, cu șansele cele mai mari de a le păstra în amintire: am un trotuar la Piața Victoriei pe care m-am urcat să mă înfior în rândul mulțimii revoltate la protest, o magnolie pe Strada General Berthelot în fața căreia m-am oprit adesea primăvara, vitrina unei librării dispărute, pe Regina Elisabeta, din plimbările mele timpurii.
Încerc să adaug locuri noi în atlasul meu subiectiv, să pășesc pentru prima dată în spații necunoscute și să le cuceresc. Un astfel de loc se află la adresa Șoseaua Kiseleff nr. 20-28: Muzeul Satului este un microunivers rural. M-am întrebat cine ar fi curios să treacă pragul unor case țărănești într-o capitală care oferă atâtea distracții urbane și de ce ar alege această destinație atât vizitatorii români, cât și turiștii străini.
Între 16 și 22 mai, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” a sărbătorit 80 de ani de la deschiderea oficială, eveniment ce a avut loc în prezența Regelui Carol al II-lea și a celor mai importante personalități ale vremii în cadrul „Lunei Bucureștilor” (9 mai – 9 iunie 1936). Cu ocazia acestei aniversări, au fost organizate diferite evenimente cum ar fi Ziua costumului național (reinterpretarea motivelor decorative în colecția „Albastru de Voroneț” semnată de Liza Panait), Meșteri și Meșteșugari, Ziua satului românesc și alte activități de celebrare.
Eu am preferat să merg pentru prima dată la muzeu într-o dimineață obișnuită, să iau pulsul vizitatorilor și să mă plimb în voie pe ulițele satului. Am pornit de la Piața Victoriei, am trecut pe lângă ambasadele elegante și, când am ajuns la Arcul de Triumf, am traversat și am luat-o pe lângă Parcul Herăstrău. Am prins vreme însorită, o expoziție de costume populare tradiționale, tot felul de case și pisici.
În anii ’30 ai secolului al XX-lea, în Europa, existau doar patru muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia), Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia), Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia” de la Cluj și Muzeul Satului Românesc din București. În urma unor cercetări teoretice și de teren ce au durat zece ani, profesorul Dimitrie Gusti, șeful catedrei de sociologie din cadrul Universității București, a avut inițiativa de a achiziționa construcții țărănești și obiecte de interior, reprezentative pentru locurile lor de origine, și de a le remonta într-un mod autentic în spațiul muzeal, în decursul a doar două luni.
La început, casele au fost locuite periodic de proprietari și, apoi, de alte familii de țărani pentru a reda cât mai fidel realitatea vieții de la sat. Aceștia au adus și păsările, și animalele din gospodărie. În prezent, curțile caselor au devenit un spațiu expozițonal unde meșteșugarii își prezintă creațiile populare cu scopul de a educa publicul și de a-l ajuta să facă diferența între valori și kitsch.
Inițial, dispunerea construcțiilor și aranjarea obiectelor au fost realizate de dramaturgul și scenograful V.I. Popa în funcție de mai multe criterii: geografic, istoric, social, economic, artistic. Ulterior, cercetările și achizițiile au dus la creșterea patrimoniului în aer liber. Am călătorit prin mai multe regiuni și am parcurs diferite perioade istorice, am trecut de la câmpie la munte și de la frig la căldură, am observat diferite ocupații și meșteșuguri, am dedus că unii erau mai bogați și alții mai săraci.
În județul Olt, unele dintre case au fost construite sub pământ din cauza climei aspre și a năvălirilor turcilor. Camerele parțial îngropate adăposteau obiecte de mobilier de mici dimensiuni: masa și scaunele joase par lucrate pentru pitici. În zona Sucevei, casele aveau temelie de piatră și terasă de lemn unde membrii familiei se îndeletniceau cu treburi casnice sau căutau un răgaz pentru odihnă. Cel mai mult mi-au plăcut casa și gospodăria din Jurilovca, Tulcea. Lipovenii aveau o locuință cu ferestre și uși pictate în albastru, care cuprindea cinci încăperi: două tinzi, două camere de dormit și o bucătărie, toate comunicând între ele. Anexele erau alcătuite dintr-un grajd, o afumătoare de pește și un spațiu de depozitat. Colțul de legătură unea șopronul și cămara. Așadar, o gospodărie mare, cu acoperiș învelit în stuf și prispă joasă. În interior, am găsit pat pentru adult și leagăn pentru copilaș, covoare și cuverturi, picturi pe lemn și sticlă.
Pentru mine, plimbarea la Muzeul Satului a fost, în același timp, un tur al țării și o întoarcere în timp. Am descoperit un loc liniștit în mijlocul naturii, câteva generații de pisici care veghează curțile caselor și o fereastră superbă din Deltă. Printr-un exercițiu de imaginație, am umplut spațiile goale cu personaje și povești. A fost prima vizită, dar cu siguranță nu va rămâne ultima. Data viitoare voi porni spre Ardeal și Maramureș. Mi-ar plăcea să-mi trag sufletul și să citesc pe terasa unei case cu miros de pământ.
În jurul meu, grupuri de turiști vorbeau în diferite limbi, făceau fotografii, treceau pragurile caselor cu interes și curiozitate ca într-o călătorie prin istoria și cultura populară a românilor. Pe malul Lacului Herăstrău, am coborât să admir una dintre case, alături de care plutea o canotcă. O domnișoară dintr-un grup numeros și entuziast mi s-a adresat: „Ai putea, te rog, să te dai din cadru? Facem fotografii pentru album.” Mi s-a părut interesant să aflu că adolescenții au găsit valoare și frumusețe la Muzeul Satului și au vrut să lege amintirea liceului de un spațiu care păstrează valorile și tradițiile românești.
