De câteva zeci de ani, în special după 1980, principala preocupare a primarilor Bucureștiului au fost străzile, blocurile anoste și oareșce încercări de a amenaja parcări. Toate făcute fără stil și, mai ales, fără viziune. Am ajuns un oraș agasat de mașini și de ambuteiaje, cu identitatea știrbită și cu foarte puține parcuri. După 1990 nu a fost proiectat și amenajat niciun parc nou, ba, dimpotrivă, de ceva ani în parc sunt construite case, vile, blocuri.
Aceste construcții nu dau de muncă decât unui număr restrâns de oameni și doar pe durata execuției. Evenimentele unde se strâng mii și zeci de mii de oameni aduc beneficiu economic doar câtorva întreprinzători și pe perioade fixe și extrem de mici, care nu pot fi luate în considerare de un economist serios. Investițiile în restaurarea orașului vechi, amenajările noi în respect și așezate coerent în zonele vechi ar aduce foarte mulți bani la bugetul local și foarte multe locuri de muncă și asta pe termen mediu și lung. Ne-am plictisit peste măsură de înlocuirea bordurilor și asfaltarea străzilor, de lucrări care crapă în următorul an sau chiar în câteva luni de la finalizarea lucrărilor.
Lumea iese în oraș, surprinzător pentru unii, chiar pe jos. Suntem capabili să renunțăm la a ne deplasa cu mașina în orice situație. Totul este să avem un oraș cu identitate, cu stil, curat, în care să-ți facă plăcere să ieși la promenadă.
Am ales noaptea trecută să ne bucurăm de Calea Victoriei pietonală, promisiune a primarului Sorin Oprescu din anul de grație 2011. Au trecut 4 ani, cât un mandat întreg de primar și nu a fost în stare să se țină de cuvânt. A avut însă ambiția de a nu ține cont de nimic și de a realiza un segment dintr-o șosea cu câte 3 benzi pe sens, care să taie orașul de la nord la sud, adică să aducă tot traficul auto fix prin inima urbei. Gestul de curtoazie față de pietoni, cu ocazia SporLight Festival, nu a ținut nici cât toată calea Victoriei, nici mai mult de câteva ore. Pe la 23:00 se reinstalase deja zgomotul mașinilor grăbite și al fluierelor agenților de circulație.
Am parcurs întregul traseu oferit de festival. Pe alocuri a fost frumos. Atât. Nimic special, inedit, elaborat. Niște proiecții luminoase pe clădiri. Aici vine partea tristă, care, pentru cei mai mulți dintre sutele de mii de bucureșteni impresionați de spectacolul de lumini și de latura distractivă a evenimentului, a fost și va rămâne și după încheierea festivalului, un detaliu ignorat și o preocupare aproape inexistentă: jocurile de lumini au fost proiectate pe fațadele unor clădiri vechi, monumente istorice și arhitecturale fie de dinainte de modernism, fie din timpul modernismului.
Primăria Municipiului București, care are un sediu superb vizavi de Cișmigiu, dar plătește din bani publici o chirie de circa 3 milioane de euro anual pentru a funcționa într-un banal turn din sticlă și fier, își face campanii de imagine folosindu-se ipocrit de orașul vechi și nu de clădirile lipsite de stil cu care a împânzit orașul. Dă avize fără discernământ, ba chiar demolează clădiri ale orașului vechi, clădiri cu stil, identitatea Bucureștiului, și se folosește de sintagme deformate de tipul „centrul vechi”, reconstruiește Hanul Gabroveni într-un loc unde nu a existat vreodată Hanul Gabroveni, ne păcălește și ne ia ochii cu jocuri de lumini.
Lângă clădirile pe care au fost făcute proiecțiile în nopțile festivalului, în spatele lor, în apropiere, peste tot sunt sute de alte clădiri și case splendide lăsate în paragină, abandonate de cei care au organizat acest festival, de Primăria Municipiului București, condusă de domnul Sorin Oprescu. Bani de restaurat clădirile aflate deja în proprietatea PMB nu au, bani ca să își exercite dreptul de preempțiune și să cumpere clădirile vechi scoase la vânzare nu au, bani să finalizeze măcar lucrările de restaurare a clădirilor din zona Lipscani – Curtea Veche nu au. Și acum, după atâția ani, de la etajele unor clădiri cu baruri, cafenele, restaurante la parter stau să se desprindă balcoane, cărămizi, stâlpi decorativi. PMB nu este în stare să colaboreze în parteneriat public-privat ca să readucă la viață în întregime, pas cu pas, dar temeinic, aceste clădiri vitregite din cauza nepăsării tuturor primarilor din 1990 până astăzi.
De exemplu, zilele trecute am regăsit clădirea de mai jos, chiar lângă Cișmigiu, în spatele registraturii Primăriei Municipiului București. Când eram noi în liceu, aici era viață, trăia o bibliotecă. Acum clădirea e părăsită și ferecată cu un lanț cu lacăt.
Este interesant de aflat, ba ar fi fost chiar un gest de normalitate și de respect față de noi, cei care ne-am plimbat ca să admirăm proiecțiile festivalului, să ne spună primăria și domnul primar și cât a costat distracția. Asta înseamnă transparență. Altfel este doar niște praf în ochi, pe alocuri interesant, dar tot praf rămâne.
Cât despre noi, oamenii, vom fi demni de laudă când vom ieși în stradă nu numai pentru divertisment pe gratis, ci și pentru cauze importante, cu greutate și efecte serioase și pe termen mediu și lung asupra noastră. Pentru copiii noștri, pentru copiii copiilor noștri, pentru generațiile viitoare.
Auzim foarte des justificările „e ziua lu mama”, „eu am serviciu, responsabilități” (de parcă nu ar avea și alții care își găsesc timp), „nu pot, ies cu copiii”, „nu am timp, am doi copii”, „mergem cu copiii la bunici”, „am un botez”, „merg la o nuntă” și altele asemenea. Noaptea trecută fluvii de bucureșteni nu au mai avut nici nunți, nici botezuri, nu au ieșit la munte, la mare, la țară. Au găsit, ca prin minune, timp să iasă să se plimbe prin centrul orașului ca să admire niște instalații luminoase și proiecții pe clădiri pe care altfel foarte mulți le etichetează disprețuitor și iresponsabil „vechituri”, fără a conștientiza că „vechiturile” astea sunt istoria noastră. Începând cu anii ’80, demolările Epocii de Aur au ras de pe fața pământului mai mult de o treime din orașul vechi, după ’90 demolările au continuat în loc să fie înlocuite cu restaurări, deci am pierdut deja enorm. Dar „vechiturile” astea valorează mult mai mult decât acele clădiri banale dintre cele noi, alea lipsite de stil și de imaginație, multe construite de mântuială. Sunt zestrea bucureșteană pe care o lăsăm generațiilor viitoare.
