Nu știm dacă publicul larg cunoaște că, în secolele XVII, XVIII și în prima jumătate a celui de-al XIX-lea, provincia istorică Oltenia era, alături de insula Corsica, pe primul loc în Europa în ce privește amploarea fenomenului haiduciei. Și poate ar trebui să afle că doi dintre haiducii olteni de la începutul secolului al XIX-lea și-au legat destinele într-un mod diferit de vechiul nostru București. Aceștia sunt Iancu Jianu și Ioniță Tunsu.

Iancu Jianu a haiducit ani buni în părțile Olteniei, dând mult de furcă domnului fanariot Ioan Gheorghe Caragea. De origine boierească, moștenind trei moșii în județul Romanați, s-a făcut haiduc din spirit justițiar și de aventură și a avut un adversar redutabil în persoana serdarului Iamandy, omul lui Caragea. În 1812 a fost prins și întemnițat la Caracal. După ce a evadat din ocna de la Telega, faima lui a ajuns până la Viena și în alte mari orașe europene. Haiducind în Gorj, a prădat boieri și alți slujbași ai domnitorului.

În 1815 reușește să dea una dintre cele mai mari lovituri, jefuind poștalionul domnitorului. La apogeul puterii sale, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000-3.000 de haiduci. Cu această mică armată, unindu-și forțele cu Andri Popa, un alt haiduc oltean faimos, duce o campanie la sud de Dunăre, în urma căreia trece prin foc și sabie Vidinul și Plevna, reușind să-l ucidă chiar pe Pazvan-Oglu, pașa Vidinului.

Într-un final este prins și osândit la moarte prin spânzurătoare. Adus la București pentru execuție, locuitorii capitalei noastre l-au văzut pe mândrul haiduc înjosit în fața domnitorului. Ca într-un scenariu de film, scapă de execuție după o străveche cutumă românească, conform căreia, dacă o fecioară de neam nobil cerea de soț un condamnat, acesta era iertat. Salvarea i-a venit de la Sultana Gălățeanu, o tânără din anturajul domniței Ralu, fiica lui Caragea Vodă.

Interesant de știut este și că foarte cunoscutul cântec lăutăresc „M-a făcut muica oltean” a fost compus în acele vremuri chiar în cinstea faimosului haiduc Iancu Jianu.

Al doilea haiduc oltean care și-a legat destinul de București, Ioniță Tunsu, a fost mult mai puțin norocos. Ba chiar a avut un sfârșit tragic. Născut în Optași, județul Olt, a venit în București în vremea hrăpărețului Vodă Caragea. A fost citeț la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moșilor (pe atunci Podul Târgului de Afară) și apoi diacon la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței. La un moment dat a decis să se întoarcă în Olt, devenind pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, perioadă în care s-a remarcat în luptele cu turcii.

La presiunea politică, autoritatea bisericească îl caterisește, tunzându-l chilug în fața enoriașilor. Ioniță Tunsu alege o cale nouă, își organizează o ceată și timp de 5-6 ani haiducește pe întreaga distanță dintre București și Craiova. Spre deosebire de alți haiduci, nu omora, nu tortura și lăsa păgubitului bani de drum.

Haiducia lui Tunsu a luat sfârșit în anul 1833, în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, când generalul Kiseleff era președintele divanurilor Moldovei și Țării Românești. Știind că se pusese un preț pe capul lui și că ministrul de interne Iordache Filipescu primise ordin să nimicească banda, haiducul a căutat să-și asigure alianța generalului Kiseleff într-un mod cât se poate de original. Pândindu-l pe general, l-a cruțat și pe el și pe oamenii acestuia, deși i-ar fi fost ușor în acea ambuscadă să procedeze altfel. Apoi i-a trimis guvernatorului rus un răvaș cu următorul conținut: „Capul excelenței tale a fost azi în bătaia puștii mele. N-am voit să te omor, căci omoram un părinte iubit de țară”.

Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să-i fie cruțată viața. Tunsu este prins de autorități într-o ambuscadă la podul Grozăvești și împușcat mortal dintr-o greșeală. Însuși generalul Kiseleff și-a trimis medicul personal să-l îngrijească, dar în zadar.

Odată cu Tunsu, epoca haiducilor a apus. După 1850 și sub domnia lui Carol I, locul acestora urma să fie luat de bandele urbane.

Ilustrații: Puiu Manu (din albumul Ioniță Tunsu. Un haiduc de București)