Zâmbicios și Ștefan, câinele ghid și stăpânul său, un tânăr nevăzător, dar profund
Stăm unul lângă altul, avem birourile lipite. Amândoi scriem la calculator preocupați, amândoi mergem seara acasă. În aceeași casă. Ai zice că avem o viață comună, preocupări identice. Dar nu este așa. Gândul meu este acum la Ștefan și la Zâmbicios. Probabil tu te gândești la procesul de mâine. Două lumi care se întrepătrund atât de mult și totuși… câte diferențe. Diversitate.
Să vă spun o poveste. Este despre un băiat, acum adolescent în toată regula, și despre un câine cu abilități speciale.
Ștefan Ilioaica se apropie de noi, ca să îl putem auzi mai bine. Câinele se așază cuminte la picioarele lui. Adolescentul își controlează postura și își începe povestea. Este orb. El nu ne poate vedea, dar noi îl vedem pe el și vrea ca prezentarea lui să fie perfectă.
„Mă numesc Ștefan Ilioaica și vreau să vă povestesc despre ce cred eu că înseamnă diversitatea. Diversitatea este peste tot în jurul nostru, dar, de fapt, știți că ea vine din noi? Și fiecare dintre noi are o anumită poveste. Experiența mea la grădiniță nu a fost una foarte bună. După un an, m-am retras. Unele educatoare erau de treabă, dar nu m-am putut integra complet. La șapte ani m-am dus la o școală specială, unde domnul director Cucu m-a acceptat cu brațele deschise. Acolo am fost introdus în tainele Braille. Clasele I-IV au fost temelia a tot ceea ce sunt eu astăzi. La gimnaziu, am luat eu contact cu Fundația Light Into Europe. Aici am cunoscut cheia spre independență.“ Face o pauză. Ne dă timp parcă să ghicim singuri despre ce este vorba.
„Câinii utilitari sunt pentru noi calea spre libertate. Auzisem despre ei, dar nu avusesem marea șansă să am unul din aceste extraordinare animale. Când l-am primit, a fost dragoste la prima vedere! Bineînțeles că nu a fost ușor. Câinele utilitar nu este ca un GPS, să îți spună: o iei la stânga, o iei la dreapta. Au nevoile lor, trebuie să îi îngrijești, să le dai de mâncare, să îi scoți afară.“
În timp ce Ștefan povestește despre cum el și Zâmbicios au ajuns să fie companioni, noi toți ne uităm vrăjiți în ochii câinelui. Acesta ne privește blând și, din când în când, cască.
„De ce am ales eu să am un câine ghid? Deoarece în clasa a VIII-a am decis să urmez învățământul obișnuit. Cu cât iei mai mult contact cu lumea reală, cu atât poți să te integrezi mai bine în societate, să urmezi o facultate. Le recomand tuturor celor cu dizabilități senzoriale să încerce să se integreze cât mai devreme, pentru că asta îi ajută enorm. Am avut noroc că am găsit acest liceu, am fost primit excelent. Am vorbit cu profesorii și le-am spus că nu vreau să fiu tratat diferit. L-am luat pe Zâmbicios pentru a mă ajuta cu drumul până la școală. Toți au fost foarte încântați când au auzit că voi veni cu câinele la școală. Este o mică vedetă.
Dacă ne-am trezi mai mulți, să batem pe la mai multe uși și să arătăm de ce suntem în stare, am reuși să spargem barierele.
Dar să vorbim puțin și despre lucrurile negative, despre piedicile de care noi, cei cu deficiențe senzoriale, ne lovim zi de zi.“
Ștefan își continuă povestea, calm, sigur pe el, atent să nu uite vreun amănunt important. Vrea să ne explice, să ne facă să ne punem în locul lui ca să putem înțelege, dincolo de cuvinte.
„Unul din acestea (n.a. lucruri negative) este legat de infrastructură. La stația de metrou Bazilescu, unde urc eu, lucrurile sunt ok, deoarece este o stație nouă. Există marcajele necesare pentru cei ca noi. Dar la celelalte stații nu e nici urmă de așa ceva. Pe stradă sunt mașini parcate pe tot trotuarul, practic îți blochează calea. Suntem nevoiți, eu și Zâmbicios, să intrăm pe carosabil, iar asta este destul de riscant pentru noi. Și câinii maidanezi fac oarecare probleme. Câinele meu este dresat să nu reacționeze aiurea când este lătrat. Dar dacă este atacat, el sau eu, câinele nu este învățat să fie câine de apărare. Nu prea sunt de acord cu ideea de eutanasiere, dar nu sunt de acord nici să fiu eu omorât de maidanezi. Bastonul alb nu este respectat. Aici chiar este vorba de educație. Ridic bastonul alb la trecerea de pietoni și foarte rar oprește cineva. Când oprește este sărbătoare!
Ceea ce vreau să transmit astăzi este că dacă ne-am trezi mai mulți, să batem pe la mai multe uși și să arătăm de ce suntem în stare, am reuși să spargem barierele acestea. Aș vrea să închei cu o mică deviză, care este deviza Uniunii Europene: uniți în diversitate. Nici un stat nu este la fel ca altul, nici o persoană nu se aseamănă cu alta. Dar dacă suntem uniți în această diversitate, sunt convins că vom putea sparge aceste bariere.“
Ștefan termină de vorbit, toată lumea îl aplaudă, parcă mai mult decât pe ceilalți vorbitori. Îmi strâng lucrurile și pornesc spre birou. În taxi, gândurile năvălesc toate odată. Dacă acești oameni vor simți că sunt într-un mediu familiar, unde toată lumea îi privește normal sau mai bine zis nu îi privește diferit, atunci nici ei nu se vor mai privi diferit în oglindă. Dar nu-i așa că totul pornește din exteriorul lor? Pornește de la noi, cei considerați normali. Și câte piedici trebuie și noi să trecem ca să îi putem trata pe ei normal… Noi avem, de fapt, un handicap major! Iar în timp ce handicapul lor nu ne împiedică pe noi să avem o viață mai bună, handicapul nostru îi împiedică pe ei. Până la urmă, nu îmi dau seama cine este mai (a)normal.
Nota autorului: Prezentul articol este o relatare a unei experiențe. Dialogul reprezintă spicuiri din discursul lui Ștefan, susținut în data de 28 octombrie 2013 la British Council România, în București, cu ocazia Diversity Week, organizată cu sprijinul Fundației Light Into Europe.