Este una dintre primele reguli de ortografie pe care le învață copiii, printr-a doua: un copil – doi copii – toți copiii. Exemplul acesta îl învață în școala primară, doar pentru a-l uita mai târziu. Românul s-a născut el poet, cum știe toată lumea, dar a devenit blogăr, jurnalist sau cine știe ce persoană importantă înainte să apuce să învețe cum trebuie regulile de scriere ale limbii materne.

Acum, să fim cinstiți, nu la „copii vs. copiii“ se încurcă mai des compatriotul contemporan degrabă scriitor în ziare, pe forumuri și bloguri. Dar să te ții când e vorba de miniștri ori miniștrii, membri ori membrii. Grea alegere, mai ales că se pronunță fix la fel!

Problema pornește de la buclucașele de „i“-uri care joacă atâtea feste multora. Mai exact spus, sunetul care marchează forma de plural masculin a substantivelor (sunet cunoscut filologilor sub numele de scenă de „desinență“), este „-i“, iar articolul hotărât enclitic (care vrea să zică „alipit la sfârșitul cuvântului“) este, surpriză, tot un „-i“.

Stop. Reluăm.

Ne raportăm la forma de dicționar a cuvântului, adică singular, cazul nominativ, nearticulat. Ministru. La plural, nearticulat, apare un „-i“: miniștri.

Ex: Câțiva miniștri/ niște miniștri/ trei miniștri au avut o întâlnire informală la Palatul Victoria.

Nu știm care miniștri, știm doar că sunt miniștri – unii dintre ei.

Dacă știm exact la cine ne referim, la miniștrii Popescu și Ionescu, sau la toți miniștrii, atunci apare și articolul hotărât, adică al doilea „-i“, care arată tocmai că pentru vorbitor subiectul vorbirii sale este cunoscut.

Dar se poate să avem și trei „i“ în anumite substantive articulate, la fel ca în celebrul „copiii“. Cazurile de regulă neglijate ortografic sunt „geamgiii“, „ageamiii“, „tinichigiii“. De unde vin cei trei „-i“? Din nou, ne raportăm la forma de dicționar. „Geamgiu“. Primul „-i“ e din rădăcina cuvântului, din chiar corpul lui. Deci: geamgiu – (niște) geamgii – (toți) geamgiii. Ok, nu mai există geamgii, acum se pun termopane. Ageamiu – ageamii – ageamiii. De-ăștia avem cu duiumul.

Acum, pentru final, o regulă pe care vă rog din suflet s-o țineți minte:

Când se scrie noștri cu doi „i“? – Niciodată!!!^*

^{(*) Pentru eventualii Toma Necredincioșii ai gramaticii: (al) nostru, (ai) noștri sunt pronume sau adjective posesive și nu se articulează hotărât, deci nu au de unde primi al doilea „i“.}