Apelăm la medici pentru că avem nevoie, dar probabil că majoritatea dintre noi o face plină de resentimente și prejudecăți. Este nevoie evidentă de o reformă radicală a sistemului sanitar, amânată de prea mult timp, iar modificările mai mult de formă nu fac decât să ne îngreuneze și mai mult relația cu medicii. Totuși, dincolo de defectele sistemului și modul de funcționare dictat de o lege sau alta, primii pași pentru a îndrepta relația dintre pacienți și medici îi putem face chiar noi. Pentru aceasta este nevoie să fim conștienți de câteva lucruri.

Primul medic cu care trebuie să avem contact când avem probleme este medicul de familie. Probleme minore (gripe, viroze specifice sezonului rece, dar și alte dureri) pot fi tratate de acesta. În perioada de iarnă, camerele de gardă ale spitalelor se umplu de pacienți cu astfel de probleme, ceea ce creează inutil aglomerație, crește timpul de așteptare și odată cu acesta iritarea pacienților. Medicul de familie este la fel de calificat să trateze afecțiunile simple și să aprecieze singur când este nevoie ca pacientul să se prezinte la spital, la o anumită secție de specialitate. Tot medicul de familie ar trebui să aibă o relație mult mai apropiată cu pacientul și să cunoască evoluția acestuia în timp. Pentru afecțiunile cronice, unde este necesar consultul periodic al medicului specialist, aglomerările și așteptările tensionate pot fi evitate printr-o simplă programare. La coafor sau service-ul auto se merge cu programare, de ce nu și la medic?

Corupția generalizată din societatea românească și nenumăratele povești care circulă referitoare la medici ne fac să gândim că „dacă nu dai șpagă, nimeni nu se uită la tine“. Această prejudecată este periculoasă. Există destui medici care refuză „cadourile“, atitudinea pacientului de a face un cadou din obligație îi jignește și îi pune nejustificat în situații penibile. Trebuie să fim conștienți că, deși munca medicului este plătită în teorie de asigurările de sănătate, cantitatea de muncă raportată la venit poate fi considerată, în fond, activitate voluntară. Volumul de muncă este uneori foarte mare pentru personalul medical – subdimensionarea acestuia este cunoscută –, astfel încât așteptarea sau o discuție mai rapidă decât ar dori pacientul nu sunt decât din graba de a ajunge la toți cei care așteaptă. Puneți-vă în locul unui medic care primește înjurături în loc de un simplu „mulțumesc“ pentru munca și chiar grijile pe care și le face (dar ca profesionist nu le arată în fața pacienților). Mulți s-ar bucura de o scrisoare de mulțumire sau un zâmbet pe buze când pleacă din spital, în loc de plicuri strecurate jenant prin buzunare.

Pacienții trebuie să fie conștienți că personalul medical nu reprezintă doar simpli funcționari puși să semneze niște rețete. Trebuie să aibă încredere în cunoștințele acestora, acumulate în anii de facultate (6 ani), de reevidențiat (3-6 ani în funcție de specialitate) și de specializare. Simpla documentare pe internet sau prin schimburi de experiențe cu rudele și prietenii nu pot echivala cu calificarea medicilor. Există, nimeni nu neagă, și cazuri de incompetență sau pregătire mai slabă. Pentru aceste situații folosim mecanismele de sancționare (Colegiul Medicilor, justiția), dar nu trebuie să generalizăm i să aruncăm vina în mod global pe toți medicii. Nimeni nu merge la doctor de plăcere, dar ne putem îmbunătăți experiența dacă încercăm să renunțăm la prejudecăți și să ne purtăm cu respect unii cu ceilalți!