Arhitectul G.M. Cantacuzino afirma despre Mănăstirea Văcărești că este cea mai izbutită ctitorie ortodoxă din părțile de răsărit ale Europei, reprezentând o adevarată chintesență a spiritualității medievale românești.
Autoritățile comuniste de la sfârșitul anilor ʼ80 au considerat că nu este altceva decât un impediment în dezvoltarea orașului, fiind demolată spre a construi fie un tribunal, fie o imensă sală de sport. Bucureștenii anului 2013 au uitat această construcție măreață, pășind agale prin marele centru comercial zidit peste altarul fostei biserici. De ce o asemenea creație minunată a fost dată uitării de către locuitorii capitalei? De ce a fost demolată în mod gratuit și abuziv? De ce nu este menționată prea des atunci când se discută despre demolările din anii ʼ80? Poate o parte dintre răspunsuri pot fi date chiar de istoria acestui reper al arhitecturii românești.
În partea I, am povestit prima parte a istoriei mănăstirii, iar acum ajungem cu firul anilor la 1848, când liderii revoltei sunt închiși în chiliile Văcăreștiului pentru o vreme, fiind ales acest loc din pricina incendiului din 1847, care a distrus aproape tot Bucureștiul medieval, implicit și vechea pușcărie. Două decenii mai târziu, în timpul domniei lui Cuza, aceasta este trecută în proprietatea statului și transformată în penitenciar, ieșind definitiv din conștiința publică.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Nicolae Ceaușescu este închis vremelnic la Mănăstirea Văcărești. Unele legende urbane afirmă că acesta ar fi fost motivul mâniei sale asupra mănăstirii, de aici trăgându-i-se sfârșitul ctitoriei lui Mavrocordat. Seria de filme „Brigada Diverse“, realizată între 1969 și 1972, notează un aspect interesant despre Văcărești. Cei trei amici plecați în Bucovina fără să știe că sunt complicii unui hoț de icoane, vorbesc între ei și se bucură că nu mai sunt la „studii“, la Văcărești. Tot în cursul acestui film, unul dintre milițieni prinde un alt hoț, deghizat în călugar, apoi raportează către superior că în mod sigur acel călugar și-a făcut ucenicia la Văcărești. Deși îndoctrinate ideologic, aceste filme au fost făcute în timpul relaxării regimului comunist, din anii 1962-1975, când cenzura îngăduia prezentarea unor aspecte mai puțin pozitive din societatea românească. De asemenea, scena asasinării unor comuniști din închisoare de către legionari, din filmul „Un comisar acuză“ (1973), a fost filmată tot la Văcărești, întărind și mai mult faptul că această mănăstire nu era privită altfel decât ca o simplă închisoare înzestrată cu biserică.
În 1972, închisoarea este desființată. Direcția Monumentelor Istorice reușește să includă mănăstirea, începând cu anul 1974, într-un vast program de renovare, urmărind să transforme Văcăreștiul într-un muzeu al credinței religioase românești medievale. Imediat după cutremurul din ʼ77, au fost sistate și lucrările de consolidare și renovare, schelele îmbrăcând mănăstirea vreme de câțiva ani.
Anul 1986 schimbă definitv soarta acestui lăcaș de cult, căci, în urma unei vizite inopinate a dictatorului, se hotărăște demolarea și pregătirea unui concurs de arhitectură cu scopul de a construi un nou sediu pentru Tribunalul București. Ulterior, destinația a fost schimbată în cea de sală de sport. Cu toate eforturile disperate ale unor arhitecți precum Gh. Leahu, în anul 1987 nu mai exista nimic din vechea mănăstire și deja se turnau fundațiile noului tribunal, în laudele scrise de Corneliu Vadim Tudor în presa vremii. Până la demolarea sa definitivă, în iarna lui 1987, pe acel loc s-au filmat scene de război din „Noi, cei din linia întâi“, în regia lui Sergiu Nicolaescu, producându-se mari stricăciuni. Regizorul a declarat ulterior că oricum demolarea începuse deja.
Anii ʼ90 au adus planuri îndrăznețe de reconstituire ori de zidire pe locul respectiv a unui muzeu, dar nimic nu s-a concretizat. În schimb, capitalismul a câștigat, prin construirea întâi a unui bazar și, ulterior, a unui mare centru comercial. Din stradă, din Șoseaua Văcărești, tot ce a mai rămas din mănăstire este o scară din piatră, care cândva urca dealul către turnul de acces. Astăzi duce către un bazar unde poți cumpăra pantofi sport marca „Adidos“ sau replici chinezești ale iPhone 5. Alte câteva resturi de coloane sau fresce se găsesc împrăștiate printr-un șopron din curtea Palatului Mogoșoaia ori prin beciul Muzeului Cotroceni.
Lipsa implicării Patriarhiei Române în favoarea acestui monument este cel mai bine exemplificată de răspunsul dat de Patriarhul Iustin Moisescu lui D.G. Giurescu, când acesta încerca salvarea Văcăreștilor: „Mănăstirea Văcărești nu mai aparține de multă vreme bisericii. A fost timp de 100 de ani închisoare, proprietatea statului, așa încât chestiunea este de competența organelor respective. Ce vrei, tovarășe Giurescu, să se facă închisoare din nou? Să se restaureze cum a fost închisoarea? Refacerea întregului complex ar costa mult, mai mult decât Centrul Civic. Să terminăm, de asemenea, cu exagerările, spunând că ansamblul de pictură de la Văcărești este unul din cele mai mari din sud-estul Europei.”
citește și partea I