Să fi fost prin 1991 sau 1992 când am văzut prima dată locul unde s-a aflat cândva Mănăstirea Văcărești. Unul dintre băieții alături de care ne aventurasem la câteva străzi depărtare de casă ne povestea că acolo a fost cândva o mare biserică. Ascultam cu mare băgare de seamă cum povestea că Ceaușescu a dărâmat tot ce era acolo și a vrut să facă un tribunal și mai apoi o sală de sport. Apoi toamna a trecut și eu am uitat. Macaralele acelea înalte au dispărut, zidurile de beton au fost scoase, maidanele au fost înlocuite cu parcări tot mai multe sau blocuri noi. Capitalismul transformase locul în Complexul Comercial Aleea Castanilor, iar ulterior același capitalism avea să ducă la construirea Sun Plaza Mall pe locul fostului altar.
Nu fac parte dintre cei optimiști, ce cred că însănătoșirea morală a acestui popor se va produce curând și că o să aducă cu ea și reclădirea Văcăreștilor. Am ales să scriu despre ctitoria lui Mavrocordat tocmai pentru că este puțin cunoscută de publicul larg și face parte din istoria mai puțin turistică a Bucureștiului.
După înlăturarea Brâncoveanului, pe tronul Țării Românești a fost adus Nicolae Mavrocordat. Acesta inaugurase secolul fanariot, fiind între 1709-1710 și 1711-1714 domn al Moldovei. Începând cu 1716, când debutează domnia sa în Țara Românească, Mavrocordat alege să-și schimbe stilul de conducere, dorind să-și apropie atât norodul, cât și pe boieri. Știind de o dorință mai veche a Brâncoveanului, decide să înceapă în același an construcția unei grandioase mănăstiri în apropierea Bucureștiului, pe locul numit Calea Văcăreștilor, în dreptul comunei Popești, pe un deal ce domina împrejurimile. Despre coama dealului Văcărești se spune că numele i se trage ori de la boierii Văcărești ce ar fi avut în vechime o moșie aici, ori de la îndeletnicirea localnicilor sau de la impozitul pe care aceștia îl plăteau pe văcărit.
Prima sa domnie în Țara Românească este scurtă, căci în același an, 1716, izbucnește războiul turco-austriac, iar Nicolae este capturat și dus în închisoare la Sibiu. În locul său a venit pe tron fratele acestuia, Ioan, care, bolnav fiind, moare în 1719 și astfel lasă loc pe tron lui Nicolae, care își începe cea de-a doua sa domnie în Valahia.
Pare-se că anii de temniță l-au schimbat pe Nicolae, căci începe să se poarte cu mare grijă față de țara pe care o cârmuiește. Tot acum își îndreaptă atenția spre lucrarea ce a început în prima domnie, anume Mănăstirea Văcărești. Tocmește meșteri ce au lucrat pentru Brâncoveanul la Mănăstirea Hurezi (Horezu) și le cere să facă aici o mănăstire mai mare și mai frumoasă, ceea ce avea să devină cea mai izbutită ctitorie ortodoxă din părțile de răsărit ale Europei, așa cum a descris-o mai târziu marele arhitect G.M. Cantacuzino.
În 1722, luna septembrie, acești meșteri au isprăvit munca și au chemat pe domnitor și pe mitropolitul Daniil să vadă noua mănăstire. Sfințirea bisericii s-a făcut doi ani mai târziu, fiind închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim, împreună cu pământurile din jurul său, unde se cultivau viță-de-vie și zarzavaturi. Somptuosul lăcaș de cult, menit să fie folosit și ca o mică cetate pentru Mavrocordat, era impunător ca dimensiuni și rafinament arhitectural. Pornind de la modelul Mănăstirii Hurez, ridicată de Brâncoveanul pe moșia sa de la Romanii de Jos, actualul Horezu, între 1690 și 1693, aceștia au izbutit să aducă un suflu nou în creația lor și să desăvârșească stilul brâncovenesc.
Ca aspect exterior, biserica Mănăstirii nu se deosebea prea mult de cea de la Hurezi sau de cea a Mitropoliei. Ambele au un plan foarte asemănător și ambele sunt, în fapt, rafinări ale celui de la Biserica Episcopală Curtea de Argeș, ceea ce i-a făcut pe mulți să așeze Mănăstirea Văcărești pe treapta finală a evoluției arhitecturii bisericești în Țara Românească.
Nicolae Mavrocordat, renumit în epocă pentru biblioteca sa foarte valoroasă, cu multe cărți rare, a donat multe dintre ele pentru a se constitui un fond de carte în cadrul bibliotecii pe care o construise ca anexă pentru mănăstire.
În timpul vieții lui Nicolae Mavrocordat, complexul mănăstiresc Văcărești s-a îmbogățit cu mai multe anexe și dependințe, chilii și bucătării, o tiparniță și o școală în limba elenă, dar totuși nu a putut fi terminat până la moartea sa, survenită la 3 septembrie 1730, în urma unei epidemii de ciumă. Domnitorul a fost înmormântat chiar în ctitoria sa, cu mare alai, și se spune că mulți l-au plâns în acea zi. Desăvârșirea Mănăstirii și îmbogățirea fondului de carte s-au datorat fiului lui Nicolae, Constantin Mavrocordat (1711-1769), acesta fiind domn de nu mai puțin de șase ori în Țara Românească.
citește și partea a II-a