Sunt arhitect contemporan. Încerc să descopăr diverse sensuri ale cuvântului „contemporan” și, urmând această idee, am mers la festivalul de dans contemporan austriac Austrian Dance Days București.
Cinci foști dansatori de balet ai Operei de stat din Viena, având între 56 și 70 de ani, s-au reîntors pe scenă, după ce s-au retras din activitate, devenind protagoniști ai spectacolului Come Back. O astfel de scenă mi-a trezit gândul că nu apreciem suficient persoanele „născute mai devreme”. Au creat un spectacol total diferit de ceea ce au făcut de-a lungul vieții. Baletul înseamnă multă rigoare, tehnică a trupului, suferință.
Am văzut acest spectacol și m-am simțit brusc anchilozată și bătrână. Cum? Oameni peste 50 pot să facă aceste mișcări și să își ia picioarele în brațe, capul între picioare și eu? Eu ce sa zic? E o lecție extremă, despre viață în care majoritatea dintre noi avem senzația că mâine, mâine ne apucăm de sport, mâine facem mișcare, mâine întinerim. Dar, de fapt, nu mai întinerim, iar mișcarea nu se face brusc, ci are și ea rostul ei și ritmul său, se instalează cu răbdare și seriozitate.
O raritate, așadar, astfel de spectacole la noi în capitală și un public care privește curios. Un spectacol care surprinde prin simplitatea mișcărilor, uneori făcute frecvent de fiecare dintre noi. Am rămas cu gura căscată văzând artiștii ținând o greutate în brațe (un difuzor) pentru câteva minute, fără un fundal sonor și… atât. Și? Nu mai urmează nimic? Mulți ar spune că asta nu e artă… M-am uitat la mine, ce poftă aveam de mai mult sens, crezând că, în dansul contemporan trebuie să descoperi sensuri absconse și alambicate, menite să îți stimuleze și încânte inteligența. De fapt, vârsta, experiența de viață a artiștilor le-au permis să revină la gesturile simple, dar foarte greu de făcut, culmea, mai ales în ziua de azi. Un spectacol, înseamnă și un moment de cugetare, nu doar amuzament.
Cel de-al doilea spectacol, WE, a fost și mai surprinzător.
Eu, un spectator m-am trezit că eram în spectacol, alături de ceilalți spectatori. Imaginea noastră, a spectatorilor din sală era proiectată pe o pânză. Iar reacțiile noastre au constituit spectacolul; interesant joc de du-te vino, de dat și primit, de receptor viu și destinatar, la fel de viu. Bule cu texte apăreau pe pânză, despre ce ar putea gândi fiecare din sală, amuzant. Muzică de dans, dar nu a dansat nimeni. Mi-am dat seama încă o dată că nu ne manifestăm spontan în public, lângă oameni pe care nu îi cunoaștem, ne lipsește exercițiul simplității sau al curajului? Sau amândouă? Aveau și horele rolul lor!